Din „învățămintele" anului 2014!
Nu puțini analiști politici apreciază că „Statul european" este acea invenție a oamenilor care se vrea responsabilă pentru membrii săi. Democrațiile moderne sunt, mai spun ei, tocmai state sociale, și nu state ale unei găști, ale unei camarile, ale unei coterii de partid, așa cum își doresc unii politicieni români iresponsabili.
Din păcate, în România ultimilor ani (și, cu deosebire, în 2014), electoratul (noi, toți cei cu drept de vot) a (am) receptat „mesajele" nefavorabile ale unor lideri de partide, sancționându-i la urnele de vot. Bunăoară, amicițiile… dubioase. Cazul cel mai recent ni l-a oferit liderul PSD, Victor Ponta, prim-ministru, care a pierdut lamentabil înaltul fotoliu de la Cotroceni, deși, în toate sondajele, era creditat drept viitor președinte al României. Or, n-a fost să fie, deoarece prezidențiabilul Ponta și-a tăiat singur… craca de sub picioare. Arogant, el nu a ținut, niciodată, seama de riscul „asocierii" PSD cu UDMR! Nici când a fost co-președinte al defunctului USL și nici, mai ales, după destrămarea (ruperea) acestuia, aducând pe ușa din dos, cu o grabă suspectă, „trupa" lui Kelemen Hunor la guvernare, deși nu prea avea nevoie de voturile UDMR. Ba s-a declarat și un fel de „amic" al lui Hunor! Nimic rău în asta, dacă electoratul n-ar fi înțeles (cum, probabil, își închipuia Ponta!) că respectiva amiciție era cu un personaj politic, pe agenda căruia figura (printre alte pretenții anticonstituționale) autonomia teritorială a Ținutului Secuiesc! N-a înțeles, de asemenea, că, în 2004, asocierea cu UDMR i-a costat pe pesediști Primăria Clujului, iar, prin pierderea încrederii românilor din Ardeal (după gafele lui Adrian Năstase, apropiat și el de Marko Bela), PSD a pierdut și Președinția României, câștigată atunci de Traian Băsescu. În 2014, greșeala lui Ponta (trasă parcă la indigo!) l-a făcut, ca și pe Năstase, să piardă alegerile prezidențiale în Transilvania. Drept „recompensă" pentru prietenia ce i-a arătat-o lui Kelemen Hunor și UDMR (la șantajul cărora Ponta a schimbat până și prefecți români din Covasna și Mureș!), în turul al doilea, până și maghiarii din Covasna și Harghita au votat, în proporție de circa 80%, în favoarea actualului președinte, Klaus Iohannis.
Pe de altă parte, organizarea lamentabilă a votului românilor din Diaspora a generat, în țară, o prezență neașteptat de mare la vot. Cea mai mare din 1996, dând peste cap calculele sociologilor. Vasile Dâncu spunea că a fost o „revoltă la urne". „Clujul a înregistrat o prezență record, de obicei acolo nu venea multă lume", a arătat Dâncu, care a coordonat exit poll-ul IRES.
Concluzia, în cazul Ponta? Una singură: din motivele menționate, în doar câteva luni, PSD (acum, în cadrul USD) și Ponta, personal, și-a pierdut o bună parte din electoratul care, în 2012, adusese fostul USL la guvernare cu un procent de circa 70% în Parlament. Într-un cuvânt, pe Ponta prietenia l-a costat… Președinția.
Dar, vorba cuiva, sunt (există) prietenii și prietenii, amiciții și… amiciții. Faptele atestă, însă, că parvenitismul prin amicițiile din sfera înaltă a politicii are deja vechime în România postdecembristă. Să ne referim, întâi de toate, la un nume, cu care ne-am mai întâlnit în comentariile noastre: Adrian Rădulescu. Cine este el? Cel care i-a livrat fostului președinte Băsescu pontul de la Nana. De la băiatul care aranja tarabe prin piețele Bucureștiului, saltul la consilier al fostului președinte arată că orice gheșeftar își scoate bastonul de mareșal dacă intră cu arme și bagaje în zona politică. Adică, acolo unde orice este posibil… până la revoluție a așchiat metale și a făcut la fără frecvență liceul. Băgăcios și bun de gură - cum îl descriu amicii - a devenit președinte de CAP. Dosarul bun l-a ajutat să devină funcționar agricol, urcând până la funcția de șef de cabinet al ministrului Agriculturii. Contactul cu mărimile l-a molipsit, ca râia, de politică. S-a lipit de afacerile lui Stelian Fuia din îmbinarea politico-economică, ajungând să fie util lui Băsescu (ajuns, azi, simplu cetățean!). Cum, însă, ca mulți alții, care „au uitat de unde au plecat" sau „nu mai trăiesc cu picioarele pe pământ", cum se spune în popor, Adrian Rădulescu și-a arătat ulterior, prin declarații în cascadă, disprețul față de cetățenii acestei țări. El spunea „suntem o țară de imbecili" și dezvoltându-și ideea în plină campanie electorală pentru europarlamentare, adăuga: „Am învățat poporul prost. I-am învățat milogi și cerșetori și nu fac nimic fără bani. Sunt mai răi ca o armată de mercenari."
Am dat și acest exemplu nu pentru că ar fi singurul, ci pentru că este… emblematic pentru ceea ce înseamnă parvenitismul, puterea care - prin amiciții sus-puse - schimbă caractere. Numai că puterea și corupe, deoarece un adevăr, incontestabil, ne spune că „unde-i puterea, acolo-i și corupția", că „banu-i ochiul dracului." Mircea Băsescu, nimeni altul decât fratele fostului președinte Băsescu, a constituit, în 2014, și el, în sinea lui, un caz, privitor la subiectul pe care îl abordăm. A primit (atenție!) suma de 250.000 de euro de la un denunțător. Ca să ce? Ca să intervină pe lângă fratele său, Traian, care, din păcate pentru noi, era chiar fostul președinte al României. Sigur, Justiția va dovedi, până la urmă, care-i adevărul și va face dreptate… Sperăm!
Ce denotă și acest exemplu (din multe altele)? Că amicițiile, șantajul din sferele înalte ale politicii corup, că imunitatea la viciile puterii este rară, în plus, la noi, are un simptom absent la alții, provoacă reacții lente. Problema e că și la politicienii bătrâni, și la cei tineri, puterea întunecă mințile. Dar se și generalizează. Dovada! Barometru Global al Corupției 2013, publicat de Tranparency Internațional, arată că România este (ca și în 2012, să vedem ce-o fi în 2014?!) singura țară din UE care identifică Parlamentul (numeric, unul dintre cele mai mari din Europa - n.n.) drept cea mai coruptă instituție, legislativul fiind urmat în clasamentul românilor de partidele politice și Justiție.
În mod normal, „boala politică" (amicițiile, șantajul, decurgând de aici!) ar trebui să-i împingă pe cei aleși să facă ceva, să schimbe starea de fapt atunci când - ca și acum - ceea ce este nu-i cum ar trebui să fie. Ca reprezentanți aleși ai cetățenilor, ei au inițiativa politică, ca să propună, și votul, ca să decidă. Din păcate, cârdășia, activitatea unor politicieni este deja intrată în folclor sau subiect la rubrica de satiră și umor, spațiile organizate de dezbatere democratică fiind practic inexistente. Ceea ce contează pentru ei este puterea și, evident, relațiile, banul nemuncit. Așa s-a ajuns ca, potrivit unui raport Credit Suisse, România să aibă - cu precădere din zona politicului, ori care au „trecut" prin politică - 16.525 de milionari și doi miliardari (situația se poate schimba, firește, de la o zi la alta!), ce ne situează, după vremurile de criză, pe locul 47 în lume. Desigur, faptul că avem 16.525 milionari și cel puțin doi miliardari nu e rău. Dimpotrivă. Rău este, însă, că sunt prea mulți săraci; că discrepanța dintre cei doi poli (români superbogați și români supersăraci) se adâncește!
Din păcate, și la acest final de an 2014 și, de început al lui 2015, vedem pe la televiziuni noi și noi cazuri (dezvăluiri) de așa-ziși „oameni de afaceri" - dar și clanuri din lumea interlopă - care, în goana după îmbogățire, își permit(e) să „arunce" sute de milioane de euro, pentru obținerea unor avantaje. Inclusiv, unii, pentru a scăpa de… pușcărie!
Anul 2014 - ca și cei precedenți - ne-a (ne-au) arătat că averile, în România, se fac pe căi necinstite, ocolind legea. De aceea, „pușculița" (purcoiul, de fapt) milionarilor și miliardarilor trebuie luată la scotocit. Inclusiv cu sprijinul FMI, pentru a le oferi inspectorilor ANAF, prin specialiștii săi, cât mai multe lucruri despre felul în care îi pot verifica pe bogătașii României, despre modul în care plătesc dările către bugetul statului. Despre modul, penal, în care „se fac", uneori, averile!
Deocamdată, ceea ce poate face populația României (electoratul, îndeosebi!) este să sancționeze, la urnele de vot, amicițiile… dubioase, găștile, coteriile de partid. Deoarece democrațiile moderne sunt - cum scriam la început - state sociale. Și, în nici un caz, țări conduse de o… șleahtă de găști de… toate felurile! Începutul a fost făcut, acum, el trebuie continuat…
