Supuşenia, linguşeala, aprobarea „oarbă" a ordinelor şefilor este azi (a fost şi înainte de '89) una din metehnele celor care fac politică (mai ales, în scop personal). Urmărind, pe la televiziuni, modul în care unii politicienii de rangul II îşi apără „şeful", mai ales, în campaniile electorale, concluzia este una singură: unitatea de monolit în jurul şefului face ca, bunăoară, PSD-ul iliescian să pară (prin comparaţie) de-a dreptul dezorganizat. În fond, dacă Năstase (cel cu vreo… 6 case) îndrăznea să mişte-n front în faţa „bătrânului edec", vi l-aţi fi imaginat pe Boc – premierul (nu primarul Clujului) contrazicându-l pe Băsescu?
Asta-i mare tragedie: lipsa de personalitate, politicienii care denunţau cândva infernala „maşină de vot" social-democrată sunt azi nişte flaşnete care repetă obsesiv şi neobosit mesajele liderului suprem. Dispuşi să-şi lepede, în bloc, convingerile ideologice (dacă au avut, totuşi, aşa ceva!), de la o zi la alta, politrucii nu mai gândesc, ci doar repetă la infinit, precum papagalul, mesajele „şefului", pe principiul „dacă-i ordin, ci plăcere": Aşa s-au transformat, peste noapte, democraţii din socialişti în populari, virând fulgerător din stânga spre dreapta eşichierului politic. Politicianul român este „de stânga" ori „de dreapta" în funcţie de interese, şi nu de convingeri ideologice. El (ne) minte, după cum îi dictează şefu' şi propriile interese.
Va fi oare altfel, în 2015 şi în următorii ani? Slabe speranţe…
