Deşertul în faţa unor vizionări, oameni care nu au trăit şi nu l-au văzut niciodată, se estompează din ce în ce că realitate geografică, devenind tot mai vădit o noţiune abstractă, un simbol încărcat cu semnificaţii transcedentale fără, însă, de a fi avut prilejul de a vedea cu proprii lor ochi un deşert adevărat, imaginea reală a pustiului fizic, fabulaţie fără pretenţii dobândind iz de legendă.
Porniţi din nou la drum a doua zi, jungla este în jurul nostru, înainte, la dreapta, la stânga, solii ei, tot mai mulţi ne aţin calea pe măsură ce avansăm spre oază de fericire şi frumuseţe promisă de prietenii noştrii, colegi de serviciu iranieni. Acum pe şoseaua care ne duce spre un loc de relaxare, căldura deşertului se simte din nou. Se simte dincolo de geamurile răcorite ale maşinii, fierberea ca de lava a aerului, străbătut din toate sensurile de unde de foc. Deschid o clipă un geam, aerul ne opăreşte, ne îneacă, e nu numai fierbinte dar şi greu, îl tragi pe nări vag cufundaţi cu ingredientele de nori albaştri coafaţi savant. Dar de acolo mi se trimit, iată, cei dintâi soli, ai brusei sălbatice, deşertul nesfârşit şi înfricoşător, mari fluturi multicolori care se sparg pe parbriz căzând pe botul maşinii şi veştejindu-se iute, ca o ploaie de petale uscate într-un ţinut al verii eterne, unde vegetaţiile moarte nu se cunosc.
Când jungla se dă la o parte, luna începea să coboare, iar cerul sclipea incendiat de miliardele de stele, se întrezărea din nou un semn de viaţa pe care l-am văzut în depărtare. Era un grup de cămile însoţite de un nomad, care se profilau nemişcaţi pe orizontul cenuşiu. Peste puţin timp după atâta contemplare a deşertului pe şoseaua cu leandrii în ambele sensuri de mers, ne trezim cu un măreţ şi magnific spectacol al arhitecturii, mozaicurilor, busturilor şi al unui parc fermecător de frumos şi odihnitor, orăşelul Geahram, un fel de staţiune turistică uimitor de frumoasă pe aceste locuri aride, punctul terminus al excursiei noastre oferite de către colegii şi prietenii iranieni care se mândreau cu această oază plină de verdeaţă, flori, trandafiri şi lămâi.
După o mică relaxare şi punerea la punct a planului de bătaie pe o băncuţă din parc „fiecare face ce vrea", m-am strecurat pe nişte străzi înguste şi aglomerate măcinat de curiozitatea de a da o raită prin bazarul despre care prietenii mei spuneau că e extraordinar şi care pentru vizitatorul străin prezintă o atracţie deosebită. Colindând la întâmplare străduţele şi pasagiile bazarului pline de prăvălii, am descoperit şi admirat (ca de altfel, şi la Teheran, Isphan, Tabriz sau Shiraz) arta miilor de artişti anonimi ai artizanatului iranian. Obiecte din bronz şi din argint, tăvi de tot felul încrustate cu sidef sau fildeş înfăţişând diferite chipuri şi scene reproduse după vechile fresce iraniene, obiecte din piele şi minunatele covoare persane. Pe unele străduţe îşi aveau dughenele aurarii care făceau bijuterii veritabile sau imitaţii după podoabele faraonice. Aici am văzut cele mai interesante colecţii de miniaturi persane, de bijuterii, sticlărie, ceramică şi teracotă, o bogată colecţie de lustre din bronz colecţionate din cele mai vechi moschei produse şi obiecte de o foarte mare diversitate.
Seara târziu ne-am întâlnit cu toţii la un restaurant şi după o masă copiasa şi mulţumiri colegilor mei iranieni ne-am cazat la un hotel confortabil şi fără rogojini în loc de pături, a doua zi urmând calea întoarsă Shiraz. Ulterior au urmat ample comentarii pe marginea acestei excursii împreună cu colegii iranieni curioşi din cale afară dacă ne-a plăcut ceea ce am văzut mândrii de astfel de locuri pe meleagurile lor. Toate cheltuielile au fost suportate de către colegii iranieni, uniţi fiind de o prietenie loială şi sinceră.
Au urmat alte şi alte excursii mai mult sau mai puţin interesante după atâta timp trăit la Shiraz după care este imposibil să nu rămâi entuziasmat de zâmbetul curat din inima iranienilor curiozitatea lor, pâinea caldă de pe stradă, o pâine care te unge pe suflet, satul tradiţional al Iranului în care eram mereu invitat de către muncitorii uzinei din apropiere, în mijlocul cărora eram tot timpul în orele de serviciu. I-am vizitat, am povestit şi am trăit clipe încântătoare cu ei, le-am oferit şi mi-au oferit cadouri. Sunt multe locuri unde n-am reuşit să ajung oraşul Masod care era foarte departe, oraşul de chirpici, străvechiul Kerman Şah, vechea capitală Susa, Marea Caspică, dar şi pârtiile de schi de la Dizin şi multe, multe altele. Peste tot pe unde am umblat a fost nelipsit ceaiul fierbinte, chaikhamale la tot pasul, narghilele cu trabucul şi pufăitul cu mare sat de asemenea. Am fost şi la multe petreceri, cele mai tari petreceri au loc în spatele uşilor închise.
- va urma -
