Marii investitori nu-s străinii, ci românii!

Distribuie pe:

Neîndoios, după intrarea României în NATO şi, mai ales, după aderarea la Uniunea Europeană, România a fost şi este altfel privită de investitorii străini. Aşa cum, odinioară, ţinta acestora a fost Cehia, Polonia sau alte ţări. Ceea ce, la prima vedere, ar fi un fapt pozitiv.

De ce „la prima vedere"? Întrucât un lucru nu poate fi eludat. Cei mai mari investitori, în economia ţării, au fost, în perioada post-aderare la UE, nu străinii, ci românii. Dar acei români care, luându-şi sorta în propriile mâini, lucrează în străinătate. Iar numărul acestora nu este de ordinul sutelor sau al zecilor de mii, ci al milioanelor de români: circa 3,5 milioane, indică ultimele statistici.

Dar, iată, câteva cifre. În perioada dinainte de apariţia crizei economice mondiale, în 2006, din economiile (munca) lor au trimis acasă 5 miliarde de euro, iar în 2007, 7 miliarde de euro. Ce-i drept, după apariţia crizei şi în ţările în care muncesc şi trăiesc, banii trimişi acasă nu au mai fost la valorile de mai sus, dar tot sume importante au fost.

La întrebarea: cine a investit, în acei ani, mai mult în România, analiştii economici au răspuns fără nicio ezitare: românii din străinătate. Banii trimişi acasă de către aceştia, în perioada anti-criză, au reprezentat aproape de două ori mai mult decât investiţiile străine directe.

Dar, la drept vorbind, românii au fost cei mai mari investitori şi înainte de 1989. Acum, în anul de graţie 2015 - cu România ţară membră a NATO şi UE - se tot vorbeşte de binefacerile „privatizărilor", de „proprietatea privată", de românii autohtoni care, chipurile, au intrat în „topul celor mai bogaţi oameni din România."

Dar toate acestea (inclusiv bogăţia celor din „top"), de unde provin? Din proprietatea statului (în urma privatizărilor dubioase şi, adesea, păguboase). Şi cine a creat înainte de '89, proprietatea statului, care era atunci, în proporţie de sută la sută „de stat"? Munca şi banii românilor. Proprietatea statului a fost, pe de o parte, construită prin naţionalizarea (confiscarea) bunurilor românilor, iar, pe de altă parte, prin investiţii bugetare rezultate din taxe şi impozite, adică tot din banii românilor.

Numai că, după '89, proprietatea românilor gestionată (înainte) de stat a trecut - prin mijloace mai mult sau mai puţin ortodoxe - în mâini private. În acest mod au sărăcit cei mai mulţi dintre românii şi s-au îmbogăţit, peste noapte, o minoritate agresivă şi sfidătoare. Dar investitorii adevăraţi au fost (au rămas) românii. Ei au fost, şi înainte de '89, şi din '90 încoace cei mai mari investitori, iar „stranierii" s-au situat în linia întâi. Asta-i realitatea…

Cât despre aşa-zisele „mari privatizări" din ultimii ani - în urma cărora mii şi mii de români şi-au pierdut locurile de muncă - ce constatăm? Un lucru cât se poată de real: că banii din buzunarele românilor au ajuns în cele ale străinilor. Dar, să detaliem…

La majoritatea întâlnirilor guvernanţilor români postdecembrişti cu diversele delegaţii ale FMI, acestea din urmă ne-au oferit nouă, românilor - prin intermediul „negociatorilor noştri - doar reţeta F(oa)M(e)I." Una dintre ele: privatizările sub influenţa instituţiilor financiare internaţionale, după principiul: „Vreţi aderarea, daţi economia." Şi am dat-o!

Rând pe rând, marile active (unităţi economice de prim rang) s-au privatizat, au ajuns în mâinile străinilor. Printre ele, s-au numărat Combinatul Siderurgic de la Galaţi, Banca Comercială Română, Petrom etc., etc., în timp ce pe ordinea de zi se află alte vreo 50 de societăţi de stat. Sub pretextul că acestea ar constitui „găuri negre" în economie, au fost vândute mari uzine, fabrici, combinate de tot felul, bănci, rezerve ale solului şi subsolului. Şi, ca un făcut, cum au trecut în mâinile străinilor, cele care au avut norocul să-şi păstreze în continuare obiectul, iniţial, de activitate, le-au adus noilor proprietari venituri uriaşe. Din „găuri negre" s-au transformat în… „mană cerească", conform unui clasament realizat de firma de cercetare economică Crossover Research, citată de Mediafax, Petrom ocupă locul 10 într-un top al primelor 1.000 de companii, din zece noi state ale Uniunii Europene, plus Croaţia, în funcţie de venituri. În clasament sunt incluse 43 de companii româneşti, cu venituri cumulate de 27,494 miliarde euro. Venitul mediu al unei companii din România (al celor care ne produceau „găuri negre") este de 639 de milioane de euro. Dar dintre cele 43 de companii româneşti, nouă au venituri între 500 de milioane de euro şi un miliard de euro, 11, de 250-500 de milioane de euro şi alte 16, de sub 250 milioane de euro.

Aşadar, în loc să profite românii de ele - cu sudoarea cărora s-au construit - veniturile au fost şi sunt expatriate, fără a se observa vreun avantaj frapant pentru economia românească şi pentru fiecare dintre noi, cetăţenii români. Dimpotrivă, cei care prin munca şi truda lor le-au creat, înainte de '89, şi la care lucrează (ori lucrau) şi copiii şi chiar nepoţii lor - abia trăiesc de pe o zi pe alta.

De ce s-a ajuns aici? Pe lângă motivele invocate mai sus, pentru că cei care le-au vândut (cunoscuţi sub numele generic de „statul român") au urmărit, desigur, şi contra unor comisioane grase, doar să scape de ele, fără ca respectivele privatizări să fie negociate corespunzător. Una dintre consecinţe a fost că mii şi mii de oameni au rămas pe drumuri, iar, în numeroase cazuri, societăţile privatizate şi-au schimbat obiectul, iniţial, de activitate. Unele societăţi au fost vândute, pur şi simplu, doar pentru valoarea terenurilor pe care erau amplasate! Rezultatul? Cel scontat şi de către mulţi anticipat: o infimă minoritate (cei care şi-au arogat dreptul de a le vinde) s-a îmbogăţit, iar majoritatea populaţiei a ajuns la… sapă de lemn. Cei cu mai mult noroc, şi mai tineri fiind, şi-au luat „lumea-n cap", lucrând prin diverse ţări ale Uniunii Europene!

Acum se petrece (a luat amploare) un alt fenomen, la fel de păgubitor: exportul priceperii profesionale, al creierelor, al personalului de înaltă calificare. O adevărată comoară, tot mai solicitată pe plan internaţional, numită know-how. Constatăm, însă, şi în acest caz, că după ce această resursă, inteligenţa, se formează în timp şi cu costuri mari, ea nu este păstrată în ţară, deşi economia românească (cât a mai rămas din ea!) ar avea nevoie ca de aer. Dacă nu le vom asigura acestora salarii apropiate (măcar) de standarde europene, de specialiştii noştri (deşi, încă, puţini la număr) vor beneficia tot străinii. Din păcate!

Lasă un comentariu