Un document din 1324 vorbea de voievodul Basarab - pe care tradiţia populară îl cunoaşte sub numele de Negru Vodă - considerat întemeietorul Ţării Româneşti. Deci, locul micilor formaţiuni politice anterioare este luat acum de un singur stat, iar în locul cnejilor şi voievozilor de odinioară apare un singur stăpânitor. Nu ştim însă cum a avut loc acest proces de unificare: pe cale paşnică sau prin forţă? Este sigur că reunirea acelor formaţiuni politice într-un singur stat s-a făcut de către voievozii de la Argeş. În 1330, prin lupta pe care a avut-o voievodul Basarab cu regele maghiar Carol Robert la Posada, a înlăturat suzeranitatea regatului feudal maghiar, izbutind să câştige independenţa Ţării Româneşti. Prin luptele victorioase pe care le-a purtat cu tătarii, Basarab şi-a întins apoi stăpânirea şi asupra ţinuturilor de răsărit ale Munteniei, căzute sub stăpânirea tătărească după marea lor invazie din 1241. După o îndelungată şi strălucită domnie, a închis ochii în 1352, fiind îngropat în biserica zisă a lui Negru Vodă din Câmpulung, ctitoria sa. Tot el este ctitorul bisericii domneşti din Curtea de Argeş, care a fost apoi isprăvită de urmaşii săi.
Fiul său, Nicolae Alexandru, a cârmuit cu pricepere ţara, desăvârşindu-i organizarea, stând în strânse legături cu statele slave de sud (Bulgaria şi Serbia) şi păstrând o atitudine demnă faţă de regatul feudal al Ungariei. Pe plan bisericesc, de numele său se leagă recunoaşterea Mitropoliei muntene în 1359, de către Patriarhia din Constantinopol. În ce priveşte Biserica, fără îndoială că Basarab întemeietorul a avut la curtea sa domnească şi o faţă bisericească mai înaltă, adică un arhiereu care hirotonea preoţi şi sfinţea biserici prin satele ţării sale. Este de presupus că o dată cu unificarea cnezatelor şi voievodatelor româneşti de la sud de Carpaţi într-un singur stat, s-a făcut şi unificarea bisericească. Deci, în locul mai multor episcopi, existenţi pe lângă fiecare cneaz şi voievod, a fost ales un singur ierarh, cu titlul de mitropolit. Dar acest mitropolit, acum singurul ierarh al ţării, nu era încă recunoscut de Patriarhia ecumenică din Constantinopol, cea mai înaltă autoritate bisericească în Răsăritul ortodox. Acest lucru s-a făcut abia în timpul lui Nicolae Alexandru (1352-1364), fiul lui Basarab întemeietorul.
Este cunoscută hotărârea sinodului Patriarhiei din Constantinopol din mai 1359, privitoare la recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei. În ea se spunea că domnitorul Nicolae Alexandru „a cerut nu numai o dată, ci de mai multe ori, prin scrisorile sale", ca Biserica din Ţara Românească să fie luată sub oblăduirea canonică a scaunului patriarhal din Constantinopol, de unde să i se trimită un mitropolit, care să facă parte din sinodul patriarhal. În acest scop, domnul muntean a chemat de mai înainte la curtea sa pe mitropolitul Iachint din Vicina, cerând recunoaşterea acestei strămutări în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei. Deci este vorba de recunoaşterea unei stări de lucruri existente şi nu de crearea unei noi instituţii. Nu se vorbea nimic despre reşedinţa mitropolitului, dar ea nu putea să fie în altă parte decât acolo unde era şi scaunul domnesc, adică la Argeş. Oblăduirea duhovnicească a mitropolitului Iachint se întindea asupra întregii Ţări Româneşti. Nicolae Alexandru a murit în 1364, fiind îngropat alături de tatăl său la Câmpulung. I-a urmat la domnie fiul său Vladislav sau Vlaicu Vodă.
Referitor la mitropolitul Iachint, mult timp nu mai aveam ştiri despre el. Dar în 1370 cineva îl pârâse la Patriarhia din Constantinopol pentru unele fapte ce s-au dovedit până la urmă a fi neadevărate. Patriarhul ecumenic de atunci, Filotei, a trimis în Ţara Românească pe un slujitor al Patriarhiei, Daniil Critopol, ca să facă o cercetare. Cu acest prilej, mitropolitul Iachint a trimis patriarhului o scrisoare, prin care-i arăta că era bolnav şi că învinuirile aduse de duşmanii săi i-au pricinuit multă amărăciune. Îi arăta că n-a putut veni la Constantinopol, fiindcă l-a oprit voievodul ţării, date fiind lungimea drumului, boala sa şi teama de a nu fi ucis de tâlhari. Totodată înştiinţa pe patriarh că domnul ţării şi boierii săi au hotărât să trimită la Patriarhie pe acel Daniil Critopol, spre a fi „sfinţit, dăruit şi binecuvântat ca arhiereu a toată Ungrovlahia, cu voia, îngăduinţa şi iertarea sa".
În august 1370, trimisul lui Vlaicu Vodă şi al boierilor munteni, Daniil Critopol, a fost ales de sinodul Patriarhiei din Constantinopol, mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia, sub numele de Antim. Actul sinodal din octombrie 1370, pentru numirea mitropolitului Antim Critopol, arată că fusese hirotonit pe seama unei jumătăţi din Ungrovlahia, la cererea domnului, a boierilor şi a mitropolitului Iachint, întrucât se înmulţise numărul locuitorilor ţării. Se ştie că încă din primii ani de domnie, Vlaicu Vodă stăpânea Amlaşul, în jurul Sibiului, Ţara Făgăraşului şi Banatul Severinului. Aceste <<feude>> transilvănene le-au stăpânit şi unii dintre urmaşii lui. Reiese de aici, că în 1370 se înfiinţase a doua Mitropolie în Ţara Românească, cunoscută sub numele de <<a Severinului>> sau <<dinspre Severin>>, cuprinzând ţinuturile din dreapta Oltului.
Referitor la urmaşii lui Iachint putem spune că bătrânul mitropolit Iachint a trecut la cele veşnice înainte de luna august 1372. Trupul său va fi fost îngropat în biserica Mitropoliei din Argeş. Ar fi fost de aşteptat ca scaunul lui să fie ocupat de mitropolitul Antim.
Nu ştim însă din ce motive, în august 1372, în locul lui Iachint a fost ales şi hirotonit ieromonahul Hariton, egumenul mănăstirii Cutlumuş şi protosul, adică mai marele mănăstirilor din Muntele Athos. Este amintit în mai multe acte până către 1380. Din acest an aflăm că în scaunul Ungrovlahiei păstorea <<smeritul mitropolit Antim>>, deci fostul mitropolit al Severinului. El a păstorit până în jurul anului 1401, adică în timpul domniei lui Mircea cel Mare (1386-1418). În tot acest timp a călătorit de mai multe ori la Constantinopol, unde a luat parte la şedinţele sinodului patriarhal.
Pentru toate faptele sale măreţe precum şi pentru viaţa sa desăvârşită, Mitropolitul Iachint al Ţării Româneşti a fost trecut în rândul sfinţilor. El este cinstit ca sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, fiind prăznuit în fiecare an, la data de 28 octombrie.
