„Nu ne răzbunaţi!" - Mircea Vulcănescu
Răzbunarea înseamnă a-şi face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate; a-şi vărsa focul, mânia, necazul pe cineva. Răzbunarea este semnul existenţei spiritului demonic în om şi el se manifestă uneori cu putere.
Mulţi oameni confundă dorinţa de dreptate cu dorinţa de răzbunare, fiindcă este pentru unii greu să discearnă pornirile sufleteşti. Dacă omul nu are bunătate în suflet şi nu cugetă suficient, dorinţa de răzbunare răbufneşte, motivată sau disimulată ca dorinţă de dreptate. Există o relaţie strânsă între răzbunare şi mânie, mânia fiind o patimă care pătrunde adânc în sufletul omului; este o anumită „orbire" a raţionalităţii - care duce la dorinţa de răzbunare. Mânia poate fi înlăturată doar cu blândeţea sufletului, care este ascunsă în fiecare dintre noi, dar de cele mai multe ori, orgoliul propriei noastre persoane nu o lasă să iasă la suprafaţă. Gândim prost, suntem orgolioşi, vrem să ne răzbunăm când prindem momentul, confundăm dreptatea cu răzbunarea şi trecem la facerea de legi care să înlănţuie libertatea mult visată a oamenilor.
Cultura şi tradiţia unui popor, vârfurile culturii unui popor trebuie respectate. A adopta o atitudine contară înseamnă a lovi în cultura românească. Putem vorbi despre greşelile unor oameni reprezentativi, dar nu-i putem pedepsi, nu putem anihila contribuţia lor culturală la tezaurul cultural al neamului. Sună a răzbunare, ură, o nouă condamnare! Seamănă cu acea mânie proletară de care am avut parte în vieţile noastre. Nu putem admite deculturalizarea; interzicând vârfurile culturii româneşti, lovim în cultura ţării!
Astăzi, când comunicarea s-a lărgit, când universul s-a deschis pentru noi, când în sfârşit putem face, dacă ne străduim, cunoscută cultura noastră în toată lumea, ideile reprezentanţilor culturii noastre, când universul deschis ne-a creat această posibilitate, se găsesc unii să dea legi (Legea 217/ 2015) care să adauge îngrădirea libertăţii, să demitizeze, defăimeze reprezentanţi ai culturii - şi aşa puţini, mulţi dintre ei fiind ucişi în închisorile comuniste sau distruşi sufleteşte -, şi aceasta petrecându-se într-un stat democratic. „O lege care pedepseşte anumite opinii - opinii, nu fapte - cu închisoarea este în esenţa ei stalinistă şi nu poate fi acceptată de o societate democratică", scrie clar criticul şi istoricul literar Alex Ştefănescu într-un recent articol.
Legea a generat mai multe controverse, existând opinii potrivit cărora, după intrarea în vigoare a legii, autorii interbelici cu afinităţi legionare nu vor mai putea fi citaţi. Scriitorul, eseistul Andrei Pleşu, dar şi alte personalităţi, au comentat această lege, vorbind despre ambiguitatea textului, dar şi despre modul în care ea urmează să se aplice. Crin Antonescu, într-un interviu pentru „Gândul" a răspuns: „ …Bineînţeles că atunci când vorbim despre Cioran, Noica, Eliade, Vulcănescu nu putem să considerăm că dominanta operei lor este legată de afinitatea temporară şi destul de redusă în timp cu mişcarea legionară. Toţi aceşti coloşi, pentru că toţi cred că recunoaştem că este vorba de vârfuri intelectuale ale culturii româneşti au o operă extrem de solidă, apreciată şi intern şi internaţional şi care nu are nicio legătură cu doctrina fascistă şi activitatea, practica politică legionară. Mi se pare, repet, un semn de precaritate intelectuală majoră să înţelegi că prin această lege ţi se interzice să citeşti Cioran. Prin această lege nu ţi se interzice să citeşti nimic, nu încalci cu nimic prevederile acestei legi dacă citeşti de la Mein Kampf la operele tovarăşului Nicolae Ceauşescu". George Scutaru, fost consilier prezidenţial şi deputat PNL, i-a criticat pe cei care se tem de această lege : „Nu asta a fost intenţia legiuitorului de a-i pedepsi pe cei care pun citate din Cioran…". Da! Să le luăm drept scuze aceste răspunsuri exprimate tot ambiguu? Noi, cei mulţi şi mărunţi, ştim una şi bună, că o lege odată validată, nu se mai discută, ci se execută:
„Unde-i lege nu-i tocmeală!", spune un proverb românesc. O lege poate fi explicată, discutată, înainte de a fi elaborată, dar nicidecum după. Dacă ea necesită aceste explicaţii târzii, înseamnă că este lipsită de claritate şi adevăr.
Înţelegem că s-a voit ceva, dar a se amesteca lucrurile implicând şi vârfurile culturii româneşti, deci lovind în cultura ţării, este o greşeală care putea fi omisă. Ce ascunde această atitudine? Se poate tolera atingerea verticalităţii unor oameni ce au murit cu dragostea de ţara în care s-au născut, cărora le-a păsat de viitorul ei? Cum am permis şi mai permitem să fie ponegrit marele nostru poet-filosof Eminescu, marii noştri cărturari, filosofii neamului nostru? Fiecare ţară îşi are filosofii, geniile ei de care trebuie să se mândrească, nu să le defăimeze. În loc să recunoaştem bogăţia extraordinară din cultura noastră, ideile umaniste ale oamenilor de cultură care au dezvoltat gândirea, au îmbogăţit sufletele, ne-au redat bucuria existenţei şi nu pe cea a luptei pentru existenţă, şi să le alăturam valorilor celorlalte culturi, noi le îngrădim, le blamăm, suntem pe cale a nu le mai recunoaşte. Limba, cultura, tradiţiile, conştiinţa sunt valori ale naţiei noastre. Armonia spre care trebuie să tindem nu poate avea în vedere răzbunarea, îngrădirea, defăimarea ori eliminarea valorilor culturale ale neamului. Nu este în spiritul democraţiei! Este necesară înţelegerea, armonia între oameni, între naţiuni. Se pare că se strânge un arc. De cine este mânuit şi spre cine se îndreaptă săgeata? Şi-apoi este experimentat că unele interdicţii care îngrădesc în mod ilogic libertatea pot duce la acţiuni extremiste. Şi mai cred că o mamă poate avea copii mai buni, unii mai puţin buni care mai comit greşeli, dar ea niciodată nu-şi va înlătura fiii, nu-i va ocărî. Îi va strânge la piept şi îi va apăra.
Filosofia, această atitudine înţeleaptă faţă de întâmplările vieţii, a apărut în sec. VII î.e.n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î.e.n., în Europa, în Grecia. Sigur ca ea s-a dezvoltat pe parcursul timpului, gândirea a evoluat curajos. Au apărut diferite sisteme filosofice, dar toate se centrau pe ideea de om, acesta fiind şi scopul gândirii filosofice, în mare. Elaborarea unei filosofii cere mult timp, mult mai mult decât pentru orice altă îndeletnicire spirituală. Ea presupune reflecţia, acumularea de cunoştinţe, aşezarea lor într-o gândire sistematică, o matematică a gândirii. Oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic şi numai apoi filosofic. Miturile apelau la imagini şi întâmplări fantastice, iar filosofia la judecăţi şi raţionamente. Unii mai greşeau, dar nu-şi ascundeau judecăţile, pentru ca ele să poată fi cântărite şi alese cele mai bune dintre ele. Filosofia a fost în strânsă legătură cu religia şi teologia, întrucât religia s-a ocupat de „facerea lumii" şi de sensul existenţei umane, iar teologia a încercat să argumenteze în mod raţional credinţa. Literatura şi arta sunt şi ele legate de filozofie, întrucât ele se ocupă de viaţa interioară a omului şi de legătura ei cu mediul exterior. De-a lungul timpului au existat mulţi gânditori, creatori de curente filosofice. În gândirea contemporană, influenţată de ştiinţă, problematica omului şi a istoriei ocupă un plan special. „Spiritul de cugetare al unei anumite epoci e ceva comun, el se desprinde din operele cugetătorilor", ne spune Lucian Blaga în lucrarea sa „Încercări filosofice".
Privitor la filosof, Aristotel spunea: „În primul rând părerea pe care ne-o facem despre un astfel de om e că el, pe cât cu putinţă, ştie toate, fără însă a poseda şi ştiinţa fiecărui caz particular; apoi, el e în stare să cunoască şi probleme mai grele, care nu-s uşoare pentru priceperea omului de rând. Senzaţia nu intră în caracteristicile filosofiei, căci ea e comună tuturor şi nu implică niciun efort". Cartea „Filozofie, crestomaţie şi bibliografie", editată către sfârşitul anului 1989 de Academia de studii sociale şi politice a Republicii Socialiste România, începe cu texte din K. Marx, Lenin, Engels, Ceauşescu, urmează pleiada filosofilor greci, filosofi din alte ţări şi apoi texte de Mircea Florean, citatele lui fiind primele din lista filosofilor români. La început deci, este textul semnat de Marx, inspirat din Aristotel, dar recompus în spiritul concepţiei sale: „Filosofia este nepopulară, tainica ei îndeletnicire a toarcerii unui fir interior apare ochiului profan ca o activitate pe cât de exaltată, pe atât de nepractică; ea este privită ca un profesor de ştiinţe oculte ale cărui formule magice au o rezonanţă solemnă pentru că nu sunt înţelese de nimeni".
Mulţi oameni filosofează fără să-şi dea seama. Se pot numi frânturi de filozofie pe care le aduc, uneori fără să ştie, la marea filozofie a vieţii. L. Blaga, în lucrarea „Despre conştiinţa filosofică", afirmă: „Filosoful îşi articulează problematica în legătură cu un tot ce depăşeşte orice limită inerentă experienţei, şi anume nu numai într-un sens extensiv, ci şi vertical, în înalt şi în adâncime. […] Omul de ştiinţă se mulţumeşte să stabilească unele principii, reguli sau legi şi să imagineze eventual unele metode de existenţă […] Filosoful este prin intenţie autor al unei lumi. […] Pentru filosof, experienţa în totalitatea ei este un pretext pentru o interpretare de extremă, superlativă amploare, care rămâne ţinta demersurilor sale. […] Filosoful captează experienţa, ca să-şi alimenteze cu ea viziunea, ale cărei semnificaţii îmbrăţişează totul existenţei".
Constantin Noica, în „Încercarea asupra filosofiei tradiţionale", menţionează: „Filosofia arată încotro trebuie orientată raţiunea. Ea singură duce până la capăt mişcarea raţiunii, făcând-o să nu rămână simplu impuls raţional şi simplu fanatism al consecvenţei, ci luminând întreaga ei desfăşurare către împlinirea întregului ei rost. În sensul acesta, nu numai regii ar trebui să fie filosofi, cum s-a spus, dar fiecare fiinţă umană, purtătoare de raţiune cum este, nu se poate împlini decât prin filosofare".
D.D. Roşca în „Ştiinţă şi filozofie": „Filosofia, sprijinită în primul rând pe ştiinţă, dar şi pe o adâncă experienţă de viaţă (experienţă ce nu poate fi totdeauna tradusă în date ştiinţifice), se străduieşte să arate nu numai ce este realitatea în general şi lumea omului în special, ci ea tinde să traseze şi o imagine despre ceea ce trebuie să fie omul şi lumea lui umană. Propune, adică, un ideal de realizat".
Referitor la noua Lege 217/2015, profesor dr. Liviu Ornea scrie într-un articol din „Observator cultural": „Legea condamnă «cultul persoanelor care s-au făcut vinovate de apartenenţa la mişcarea legionară şi au fost condamnate». De cine? Ne bazăm pe sentinţele tribunalelor din deceniile cinci şi şase?". Să exemplificăm doar pe filosoful, economistul, filologul, publicistul, sociologul, spiritul enciclopedic - Mircea Vulcănescu (1904-1952) care a fost arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi „criminali de război" şi în 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea şi alţii. El a fost cel care a susţinut cu argumente filosofia românească a timpului său, sistemele filosofice originale, unele recunoscute în plan mondial.
Am să redau doar câteva dintre amintirile celor care l-au cunoscut: „Un om de o rară probitate sufletească şi intelectuală, fără niciun compromis de ordin moral. O fire contemplativă şi obişnuită îndelung cu meditaţia" - scrie Arşavir Octavian. „Pe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din Bucureşti, pe timpul studenţiei mele. Lecţiile sale erau pline de dinamism şi originalitate", scrie Ioan Halmaghi. „Rând pe rând, celulele se deschid şi echipele, gata formate, sunt îndrumate spre locul de îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deţinut zdrenţăros, care freca cu terebentină scândurile. […] Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcănescu", povesteşte ziaristul Gabriel Bălănescu, fost coleg de suferinţă la Aiud, în cartea „Din împărăţia morţii". Nicolae Crăcea povesteşte despre un moment când a fost scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. „Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu". Povesteşte în continuare cum a fost torturat până şi-a pierdut cunoştinţa: „capul i se bălăngănea ca o minge legată cu sfoară când a fost luat de picior şi târât pe pardosea". Şi mai adaugă spusele lui Mircea Vulcănescu privitor la familie: „Dacă veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia… să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite". Ion Constantinescu - Mărăcineanu povesteşte în articolul „Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu", publicat în revista Memoria: „La Jilava a fost torturat, izolat şi înfometat… Acolo a contractat pneumonia care nu l-a iertat. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte ştii, nu are acoperiş. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece şi umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu braţele lui şi l-a ţinut deasupra, pe propriul trup. („Saltea umană", cum a scris frumos cineva). Este de necrezut. (...) Două zile mai târziu, Mircea Vulcănescu s-a stins fără lumânare, împăcat sufleteşte că nu mai avea dureri". Cunosc mulţi dintre noi gestul său de sacrificiu? Nu avem dreptul de a vorbi despre el? Avea doar 48 de ani şi a lăsat un testament simplu, dar care arată întreaga concepţie creştină de viaţă a lui : „Să nu ne răzbunaţi!", adică să nu răbufnească spiritul demonic din noi. Nu s-a gândit nicio clipă la posibilitatea unei noi culpabilizări!
Conferenţiarul universitar Ciprian Mihali, într-un articol scrie: „Rareori în istoria ei (nu prea lungă, ce-i drept), filosofia românească s-a aflat într-o asemenea criză de recunoaştere publică, dar şi de stimă de sine, cum se află azi. Rareori, ca acum, după imaginea nefericitei şi dispreţuitoarei intervenţii prezidenţiale, filosofia a putut fi asimilată unei activităţi complet inutile şi îndepărtate de lumea reală, chiar dăunătoare celor din jur, care ar avea mai degrabă nevoie de repere precise, concrete şi practice".
Dar, încăpăţânarea de a gândi, se spune mai departe, nu dispare niciodată. În faţa absurdităţii lumii, „reflecţia nu demisionează". Filosofii caută mereu să înţeleagă - chiar erorile, impasurile şi ororile noastre. În cel mai dezolant dintre peisaje, în cea mai rea situaţie posibilă, filosofia îşi păstrează dorinţa de a şti.
Întrucât filosofia a început cu mirarea omului, urmând întrebările şi încercările de răspuns, Heidegger era de părere că „tensiunea mirării trebuie să se menţină, pentru ca «filosofarea» să continue". Să ne întrebăm: Poate continua filosofarea în condiţii de constrângere?
