Din punctul de vedere al omului, domeniului moral îi aparţin faptele libere şi conştiente, deci faptele care izvorăsc din libera noastră decizie, care sunt produsul eului nostru, faptele care sunt fructul spiritului raţional şi liber. Domeniul moral este domeniul actelor voluntare, nu al actelor instinctive. De aceea, tendinţa spiritului este ca el să domine - cu accentul lui personal - toată voinţa individului, ca fiecare acţiune a lui, să-i aparţină. Natural, când vorbim de acţiune liberă, nu ne gândim numai la raţiunea care cunoaşte şi la voinţa care se decide şi realizează, ci acţiunea liberăeste expresia întregii persoane; ea e rodul acestei persoane. Într-însa se manifestă subiectul uman în unitatea şi multiplicitatea sa.
Tendinţa spre diverse valori este inerentă spiritului omenesc. De la valorile spre care tind, pe care le întrupează, acţiunile omeneşti primesc coloratura lor specifică; aparţin fie domeniului religios (sfinţenia), fie celui moral (binele), fie celui estetic (frumuseţea), fie celui teoretic (adevărul), fie celui economic (utilul) etc. Deci, faptele omeneşti primesc caracter moral prin raportarea lor la valoarea binelui sau la legea morală, care este expresia binelui. Binele, întrupat în mod desăvârşit în Iisus Hristos, apare în conştiinţa morală a credinciosului ca un imperativ, care valorifică din punct de vedere moral toate faptele omeneşti; raportarea acţiunii libere la el dă pecete morală acestei acţiuni. În orice act moral, omul ia cunoştinţă de legea moralăşi pune fapta în lumina ei, raportând-o la poruncile ei; după aceea se decide în mod liber şi o realizează în mod liber. Numai o acţiune izvorâtă dinăuntru, din eul personal şi raportată la legea morală poate fi morală.
Vom spune deci că moralitatea faptelor omeneşti (caracterul moral al lor) rezultă din raportarea acţiunii libere şi conştiente la bine sau la legea morală. Cuprindem deci sub termenul de „moral" (moralitate) toate acţiunile libere şi conştiente în relaţie cu legea morală, indiferent de caracterizarea lor morală, pozitivă sau negativă.
Folosirea cuvântului „faptă" sau „acţiune liberă" în definirea moralităţii, necesită unele precizări, spre a înlătura orice echivoc posibil. Într-adevăr, acest termen ar putea lăsa impresia că, în caracterizarea moralăa omului, accentul ar cădea pe manifestarea în afara lui, pe faptăşi nu pe cel dinlăuntru. De aceea revenim cu precizarea că sub numele de „acţiune liberă" înţelegem o unitate care cuprinde un aspect interior şi un aspect exterior, adică suflet şi faptă. Acţiunea liberăeste totdeauna transpunerea în faptă a sufletului, expresia lui concretă, exterioară. Şi valoarea ei nu izvorăşte din aspectul ei exterior, ci din sufletul ei, din izvoarele ei lăuntrice. Înăuntru este rădăcina, acolo este seva dătătoare de viaţă din care răsar frunzele, florile şi roadele.
Creştinismul este faptă, dar nu faptă fără suflet, ci faptă izvorâtă dintr-o inimă înnoită. Când inima este bună, faptele bune izvorăsc în mod firesc dintr-însa. Fapta este exteriorizarea inimii; inima este sufletul faptei. Accentul cade, deci, pe „partea dinlăuntru", fără ca „partea din afară" să fie înlăturată; aceasta e cuprinsă în mod virtual în aceea. Orice acţiune morală are un aspect intern şi un aspect extern, rădăcina ei fiind înăuntru. De aceea, caracterul moral (moralitatea) priveşte în mod esenţial „inima": „dacă ochiul este curat şi luminat, tot trupul este curat şi luminat"(Matei VI,22). Moralitatea aparţine în mod esenţial celor dinăuntru; ea este, în primul rând, bunătate (conformitate cu binele) sau răutate (neconformitate cu binele) interioară. Aici, înăuntru, este rădăcina moralităţii.
