Nobel, celebrul inventator al dinamitei, căuta un om serios, de caracter, fără patima banului. Îi fu recomandat un inginer tânăr, care se afla în mari dificultăţi materiale.
– Să vină mâine la dejun, zise Nobel.
Inginerul a fost punctual. S-au aşezat la masă, iar Nobel începu o discuţie în care declara război credinţei. Inginerul îngălbeni; el era credincios şi se simţea jignit în convingerile sale. Nobel îi observă tulburarea şi-şi dublă atacul. Inginerul simţea că se sufocă: îşi spuse părerea, îl contrazise pe adversar, îl combătu, răspunse, se apăra.
Îşi vedea năruite speranţele. Convorbirea lui lua o turnură dramatică.
De ce îl chemase? Să-şi bată joc de el?
La un moment dat, Nobel începu să râdă în hohote, întinzând adversarului său, prieteneşte mâna.
- Îmi place, zise. Ai venit să-mi ceri un serviciu şi, în loc să mă măguleşti, îmi ţii piept. Foarte bine. Credinţa dumitale a fost mai mare decât interesul. Te angajez!
(Din volumul „DUMNEZEU AUDE TĂCERILE NOASTRE”, apărut la Editura „Vatra Veche” din Târgu-Mureş)
