Influența slavă

I.I. Rusu tratează în Etnogeneza românilor, conviețuirea românilor cu slavii. Se folosește termenul de încrucișare lingvistică. Elementul slavon s-a manifestat în organizarea politică, în toponimie și antroponimie, dar mai ales, în viața spirituală.

De la slavi (sec. VIII-IX), populația românifonă a învățat un alt mod de lucrare a pământului, o agricultură intensivă la șes, pe suprafețe mai întinse. Așa se explică prezența în vocabularul limbii a cuvintelor la origine slavă: brazdă, plug, ovăz, pleavă, stog, claie, răzor, coasă ș.a. Emil Petrovici se referă în revista Transilvania la etimologia slavonă a unor termeni agricoli.

Influența slavă, înainte de secolul al VIII-lea, nu poate fi justificată deoarece ea a avut loc după separarea lingvistică a grupului slav estic, de cel sudic. În acest sens, sunt aduse multe argumente de ordin fonetic, prin isoglosele slave stabilite în urma unor temeinice cercetări de A. Meillet, lingvist francez, de Ivan lekov, cercetător bulgar, dar și de profesorul nostru de la Universitatea Babeș-Bolyai, Emil Petrovici. Un „amănunt fonetic", existența unui o în slavă, dezvoltat din ă (a scurt), dovedește că împrumuturile slave care îl conțin pe o au fost luate după secolul al VIII-lea (Ion Pătruț „Referitor la cronologia elementelor de origine sud-slavă", apud Istoria limbii române, vol. II, p. 374, redactor coordonator Al. Rosetti. Unii slaviști au exagerat considerând că „slavizarea" teritoriului carpato-dunărean a fost „aproape completă". Muntenia era numită în unele documente ale vremii, Sclovenia. Anonimul notar al regelui maghiar Bela îi amintește ca locuitori ai ținutului Transilvaniei, întâi pe români și apoi pe slavi: „Blasii et Sclavii" (sursă: I.I. Rusu, Etnogeneza românilor, cu trimitere la studiul semnat de Emil Petrovici, care constată că „slavii așezați în Dacia au întâlnit aici rezistența autohtonilor…, a românilor."

Pentru susținerea ideii evoluției firești a limbii române se aduce ca argument și faptul că influențele slave s-au manifestat mai ales în vocabular, pe când structura gramaticală a rămas nemodificată. Modelul morfologic latin s-a păstrat, ceea ce caracterizează limba română vorbită în epoca medievală ca și cea vorbită în zilele noastre, în specificitatea ei romanică.

În Terra Blanhorum (Țara Vlahilor), creștinismul timpuriu (sec. III-IV) este dovedit de lexicul religios fundamental: Dumnezeu, cruce, biserică, botez, cuminecătură, înger.

La acești termeni moșteniți din latină adăugăm și numele unor sărbători: Sânziene, Sângeorz, Sânmetru, având aceeași origine.

 Începând cu secolul al X-lea, limba slavonă pătrunde în organizarea bisericilor.

Primele scrieri originale românești folosesc limba slavonă, fiind două scrisori cu un conținut religios, databile între anii 1385 și 1391, ale egumenului Nicodim.

Cronicarii de la curțile domnești consemnează evenimente, fapte văzute și trăite folosind limba slavonă.

În studiile de specialitate, pentru aceste forme literare de început, se folosește termenul literatură română de expresie slavonă. Mitropolitul Dosoftei mărturisea că mai bine să grăim cinci cuvinte înțelese de credincioși decât zece mii de cuvinte care să nu fie în limba română.

Lasă un comentariu