MĂȘTILE, ÎN TRADIȚIILE ROMÂNILOR

În tradiția noastră populară, măștile sunt legate de sărbătorile de iarnă. Confecționate din material textil, hârtie creponată, ciucuri, clopoței, fetru sau blănuri de miel, de oaie sau de capră, la care se adaugă componente din lemn de arin, coji de copac și coarne de vită sau de berbec, prezența lor oferă un spectacol unic, datorită expresivității și modului în care sunt folosite în cadrul ritualurilor moștenite din strămoși. Măștile înfățișează de regulă personaje fantastice aparținând folclorului nostru (moși, uncheși, babe, ursari, bețivi, căldărari etc.) sau animale care fac parte din peisajul satului românesc (capre, berbeci, țapi, urși etc). În unele zone, măștile mai poartă amprenta spiritelor venerate de strămoși, cum sunt cele ale vegetației sau ale apei. Deși folosirea măștilor este asociată cu ritualurile păgâne, de-a lungul timpului, s-a demonstrat că ele pot fi asimilate cu gândirea societății tradiționale românești, care a îmbrățișat jocul cu măștile în cadrul evenimentelor definitorii pentru viața românului, de la sărbătorile de peste an (Crăciun, Anul Nou, Rusalii etc.) și până la momente de cumpănă în viață (moarte, nuntă, naștere etc.). Vorbind despre măștile mortuare, nu putem trece mai departe fără să observăm similitudinea cu măștile purtate de faraonii din Egipt și nici să ignorăm că doi dintre poeții noștri de marcă, Mihai Eminescu și George Bacovia, au avut chipul acoperit cu măști mortuare (masca lui Eminescu aflându-se acum la casa Pogor din Iași).

Purtarea unei măști într-un ritual dedicat sărbătorilor de iarnă oferă un anonimat care permite celui antrenat în joc să se manifeste dezinhibat, cât mai vesel, mai zgomotos și mai spectaculos, pentru a bucura auditoriul. Totodată, se spune că numai dacă el este curat sufletește poate alunga duhurile rele, dar și să stârnească hazul și bucuria în rândul spectatorilor. Odată cu trecerea timpului, măștile au început să aibă mai mult un rol decorativ decât unul ritualic și acesta este un mare păcat dacă ne gândim cum țin venețienii cu dinții de măștile lor de carnaval sau cum se întinde ca molima peste ocean flacăra măștilor hidoase de Halloween. Tradițiile noastre sunt unice, sunt frumoase, sunt spectaculoase, sunt fantastice și au o componentă de magie care s-a transmis încă din timpurile dacilor și romanilor, așa că nu trebuie să renunțăm la ele.

Se apropie Crăciunul și Anul Nou, deci e timpul ca măștile, ținute între săculeții cu levănțică uscată și busuioc, să fie scoase pentru a demonstra că tradițiile românești nu au murit. Așa cum arăta și Mircea Eliade, ceremoniile populare cu măști trebuie să țină „în timpul celor 12 zile din Ajunul Crăciunului, până la Bobotează". La noi, în Transilvania, Viflaiemul și irozii trebuie să ofere adevărate spectacole de teatru cu măști, ca pe vremuri, iar capra trebuie să fie ucisă și să reînvie într-un joc care să amintească tuturor că lumea este supusă reînnoirii repetate. Dansul ursului nu trebuie să lipsească nici el, mascatul-urs compunându-și singur scenariul, cât mai comic, cât mai săltăreț, așa încât să atragă norocul asupra caselor în care este primit. Prin jocurile cu măști, strămoșii sperau că vor regenera timpul și spațiul. Putem face și noi acest lucru, cel puțin ca expresie a respectului față de tradițiile noastre, aflate în pericol de a se amesteca cu cele ale altor țări și a devotamentului față de cultura care ne reprezintă.

 

Lasă un comentariu