Stă în curte pe un scaun, cu umerii aplecaţi de bătrâneţe, încercând parcă să-şi dezmorţească la soarele de februarie greutatea anilor. Se uită pierdut în zare şi-şi deapănă în minte amintirile, deloc puţine, la cei nouăzeci şi doi de ani pe care-i are. Şi mai are, pe lângă ani, şi trei copii, cinci nepoţi şi opt strănepoţi. Cel mai mic urmaş, Flavius, de trei ani, îi alină bătrâneţile, chiar dacă nu-i înţelege povara. Îi imită mersul greoi, îi sare în cârcă, atunci când moşul stă pe pat să-şi tragă sufletul, îl întreabă vrute şi nevrute, fără să aştepte răspunsuri, el are nevoie doar de întrebări! Din păcate, e prea mic ca să înţeleagă cât ,,de mare" e moşul şi câte ar putea să-i povestească, dacă el, micuţul, ar şti ce să-l întrebe.
A fost ,,preceptor" în sat, un contabil al zilelor noastre. Copilă fiind, trebuia să dau bineţe la fiecare poartă şi să spun ,,frumos", când eram întrebată de-a cui sunt, după cum m-a învăţat bunica: ,,A lui Relu, preceptoru'.",,Da' de-a cui", urma întrebarea bineştiută. ,,De-a lui Mărioara de la Târgu-Mureş". Şi aveam dialogul acesta vacanţă de vacanţă, de la gară până la casa bunicilor. 'Nea Relu era respectat de toţi pentru că niciodată nu şi-a băgat mâinile în banii oamenilor, deşi îi căra cu sacul, pe jos, de la Luduş la Bogata. ,,Am avut şi 300.000, copilă, pe vremea aia, de numărat şi împărţit la oameni. Cu pixul pe hârtie socoteam şi notam tot. O dată n-am greşit să nu capete oamenii la timp sâmbriile! "
Nu are decât opt clase şi îşi aminteşte, zâmbind, cum a aruncat servieta după prima zi de lucru: cum să stea el închis într-o cameră şi să învârtă hârtii încoace şi încolo? Doar era un flăcău deprins cu lucrul… ,,Apoi m-am socotit, şi-am zis să-ncerc." Muncind o viaţă cu cifrele, are încă memoria lor. Ştie cu precizie că a lucrat patru decenii la primăria din sat, că de douăzeci şi şapte de ani e pensionar, că au trecut şaptezeci de ani de când a scăpat de cătănie, unde a stat patru ani, că e cu doi ani mai mic decât regele şi că, de douăzeci şi doi de ani, i s-a prăpădit muierea. Nu ştie când o să-i calce pe urme, dar parcă şi-ar mai dori să vadă nunta strănepotului său, Paul, pe care-l întreabă cu insistenţă când se-nsoară; doar are douăzeci şi patru de ani şi ia fi vremea, zice moşul.
Îşi ţine mintea trează cu fel de fel de lucruri. Cei ai casei se minunează cât de corect face din cap calcule chiar şi cu zecimale. E la curent cu politica şi, când vin acasă de la slujbe, îi informează pe toţi cu ce au zis şi au hotărât mai-marii. Dă la animale, îşi face planuri pentru culturile de primăvară şi aşteaptă cu nerăbdare vara să poată ieşi afară ,,că parcă altfel trece timpu' când vezi una-alta prin ogradă." Îşi sprijină într-un toiag neputinţa când stă la poartă şi le dă bineţe trecătorilor, purtându-le de grijă care de unde vine şi unde merge. Nici că-l interesează, dar nu-i place singurătatea şi, din păcate, moşii şi babele de pe uliţă au plecat rând pe rând. A mai rămas el de-o vârstă cu plopii ce străjuiesc de-o viaţă casele scorojite şi ele de timp.
Nu se plânge de nimic moşu', chiar dacă scapă, din când în când, căte-o lacrimă de mila celor care s-au dus. Îl dor ,,ciontele", dar străbate ograda în lung şi-n lat. Nu se lasă dus nici în ruptul capului din bătătură. După ce isprăveşte ,,îmbucă oţâră". Toată viaţa a fost cumpătat la mâncare şi la băutură. Şi chiar dacă nu isprăveşte niciodată o farfurie plină cu ciorbă, că nu mai poate, nu-ncetează să se minuneze şi să-i mulţumească nurorii sale, Lenuţa, pentru cât de bine-l omeneşte.
E ca o carte de istorie moşul meu. Doar a trecut printr-un război mondial, a prins instalarea comuniştilor şi confiscarea averilor şi a trăit să le vadă şi sfârşitul. A prins nu ştiu câte schimbări de bani, a trăit într-un regat, într-un imperiu (Imperiul Austro-ungar) şi-ntr-o republică, a aflat beneficiile democraţiei şi a-nţeles, poate prea târziu pentru el, de ce tânjeau atâta, toţi, după americani.,,Sara când mă pun în pat, copilă, apoi mă gândesc pe unde-am umblat şi ce-am făcut în lumea asta, (lumea asta, pentru el, fiind câteva zeci de kilometri în jurul satului) ce-am vorbit cu unu' şi cu altu', cum o fost…
D-apăi nimic nu-i la fel fără bună-ta, copilă! " Şi iar scapă o lacrimă moşul meu. Îşi aminteşte cu groază pe unde a trecut graniţa, ce prăpăd au făcut nemţii şi ungurii, când au trecut prin satul dintre dealuri, cum i-a murit pe front tatăl şi cât s-a chinuit, holtei fiind, să-şi întreţină mama şi cele patru surori. A fost obligat să-şi maghiarizeze numele şi să-şi dea pământul, să-şi taie pe ascuns viţelul din bătătură, să-şi trimită copiii la şcoală pe cătărigi, că era tina cât casa (de unde drumuri pietruite!). A trăit vremuri tulburi moşul meu, dar a avut parte de bătrâneţi liniştite.
Dacă ne-am face timp să-l ascultăm, am scrie file de istorie. Şi, ironia sorţii, moşul cât un veac se miră cât de ,,bătrâni " îi sunt nepoţii!
Emilia Maria Moldovan, prof. ciclul primar, Şcoala Gimnazială ,,Al. I. Cuza" Târgu-Mureş
