În copilăria mea, pe când eram în şcoala primară, de Ziua Micii Uniri (24 Ianuarie), domnul învăţător ne aduna în careul şcolii şi ne vorbea despre Unirea Principatelor Moldovei şi Munteniei, şi despre alesul domnitor Cuza Vodă.
Apoi, în Liceul „Petru Rareş" din Piatra Neamţ, domnul profesor de istorie ne aduna în careul liceului pe elevii de la clasa întâi până la a opta şi ne vorbea tot despre Unire şi Cuza Vodă. Mă întrebam şi atunci şi mă întreb chiar şi astăzi de ce domnitorul era slăvit cu simplul „Cuza Vodă" şi nu cu Alexandru Ioan Cuza?!
Fiind ultimul urmaş în viaţă, am adunat şi păstrez cu sfinţenie amintiri din familia mea, documente, acte, fotografii, despre bunici şi străbunici. Despre bunica mea, am multe documente şi fotografii de epocă.
Pe scurt, toate documentele converg spre doamna Elena Cuza. După evenimentele care au decurs în domnia lui Cuza Vodă şi după decesul său, doamna Elena Cuza avea multe averi în Moldova: case, palate şi domenii agricole, păduri. Rămasă unică moştenitoare, se descurca destul de greu, aşa că a cerut ajutor unora din sfătuitorii lui Alexandru. Aşa a ajuns să cheme un inginer hotarnic din Cehoslovacia, cu tot cu familie (Iozef Hauser şi Lodovica Hauser, după cum scrie în actele de la Primărie), topograf de meserie, şi să îi doneze casă şi zeci de hectare de teren agricol şi livezi în urbea Piatra Neamţ. Acesta a cartografiat şi clarificat toate averile doamnei Elena Cuza. Familia Hauser era una numeroasă, cu şase fete şi şapte băieţi. Pe când eram copil, i-am cunoscut pe toţi, pe soţii şi pe soţiile lor, şi chiar pe copiii lor.
Am fost foarte uimit când mi s-a spus că bunica mea a fost ţinută în braţe la botez de către doamna Elena Cuza şi i-a dat ca avere şi dotă trei case şi teren în Piatra Neamţ (pe strada colţ cu Unirii). Bunica s-a căsătorit în rit ortodox cu Georges Covrig (din altă familie avută, cu multe case şi terenuri). Păstrez şi acum fotografii de la nuntă, cu toţi invitaţii: surori, fraţi, rude, vecini.
Am observat că bunica (eu îi ziceam mamă, pentru că ea m-a crescut) ţinea ascunsă sub pernă o cărţulie cu coperte din piele, pe care scria „Sfântul Anton". În zilele de vineri, ţinea post şi citea din carte, silabisind slovele, cerând să fie linişte în casă.
M-am mândrit cu bunica mea peste tot în viaţă.
