De-atâtea primăveri încoace, atunci când mălinul, în rostirea populară, dă floare, ne amintim de versul macedonskian: „Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit". Iar dacă, şi de data aceasta, în prea grăbita primăvară, liliacul e-nflorit, înseamnă că e… Macedonski!
Cam puţin s-a scris şi s-a vorbit, de la o vreme încoace, chiar şi în revistele literare, despre poetul, prozatorul, dramaturgul, şeful de cenaclu literar, şi publicistul român - Alexandru Macedonski. Născut la Bucureşti, în mahalaua „Precupeţii Noi", la 14 martie 1854, nepot de căpitan de panduri, participant la Revolta lui Tudor Vladimirescu din 1821, fiu al generalului Al. Dimitrie Macedonski, fost ministru de război al domnitorului Cuza, copilăria şi-o petrece în satul natal al tatălui, Adâncata-Pometeşti, pe valea Amaradiei (Dolj). Învaţă la şcoala de la Biserica Obedeanu (Craiova), la Colegiul craiovean, iar la 16 ani plecă în străinătate prin Austria, Italia, Elveţia, în anul 1872 stabilindu-se la Bucureşti.
Cu influenţe împrumutate „de la parnasianism, simbolism, romantism, Macedonski scrie poeme ample, cum este ciclul „Nopţilor". După anul 1890, „lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esenţializare". Printr-un „efort de sinteză", începe scrierea ciclului „Rondelurilor", fiind dintre puţinii noştri poeţi români autori de rondeluri, adunate, postum, în anul 1927, în „Poema Rondelurilor".
Fondator al revistei şi al Cenaclului „Literatorul", i-a încurajat, la începuturile activităţilor lor literare, pe numeroşi tineri talentaţi, precum George Bacovia şi Tudor Vianu. În anul 1873 scoate ziarul „Oltul", în 1896 - revista „Liga Ortodoxă", la care vor debuta Tudor Arghezi şi Gala Galaction.
„Teoretician al simbolismului", promotor al „noii poezii" (prin „Arta versului" - 1890 şi „Poezia viitorului" - 1892), Octavian Goga, pe atunci ministrul Cultelor şi Artelor, îl numeşte pe Macedonski şef de birou clasa I, însă, simţindu-se „retrogradat", acesta refuză această „ofensă".
Moare la 24 noiembrie 1920, inhalând parfum de trandafir şi este înmormântat la Cimitirul Bellu. În anul 2006, Macedonski a fost ales membru, post-mortem, al Academiei României.
Am considerat că e bine să dăm aceste sumare relaţii, precum şi opiniile unor mari personalităţi ale literaturii timpului, ale culturii române, cu toate că, în acest an, nu se împlinesc cifre rotunde de la naşterea sau moartea poetului „Nopţilor" şi al „Rondelurilor", având în vedere faptul că despre Macedonski, din 1990 încoace, ca şi în cazul altor mari scriitori români, s-a scris foarte puţin! Sau chiar deloc.
Oare a trăit, într-adevăr, Macedonski acel „mister al tragediei literare", a vremii? Să fie, cumva, „de vină viaţa lui contradictorie" într-un „perpetuu dezacord cu afirmarea publică dintr-o atitudine căutată şi nejustificată?" - se întreba odată Lovinescu. Trăirea Odiseei, greu adaptându-se împrejurărilor, continua nemulţumire personală, toate au amplificat „sentimentul unei vieţi libere" şi resemnarea cu care-şi priveşte, uneori, soarta în lumea creaţiei poetice. Oare să-i fi creat această stare de nelinişte şi o remuşcare, gândul antieminescian, atacul la Mihai Eminescu, „poet profund şi mai ales naţional?" - se întreba şi George Călinescu. Nu cumva să fi avut anumite influenţe şi originea străină a familiei, ţinuta lui grandios-aristocratică? „A suferit, ca scriitor, dispreţul şi persecutarea, din cauza atitudinii lui faţă de Eminescu, din plăcerea de a se simţi persecutat" - scria acelaşi George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent". Lipsa lui de tact, chiar când, ca poet, era la ordinea zilei, bântuit, uneori, de „grandoarea literară", deşi n-a fost vreun ignorat, Macedonski „din persecuţie şi-a făcut aureolă!". „Întâiul metaforist profesionist" (G. Călinescu), şi-a creat în juru-i „o ostilitate generală", cum spunea şi Titu Maiorescu. Uneori sfida chiar şi prin îmbrăcăminte: „La festivaluri apărea cu redingotă de catifea neagră, pantaloni cenuşii strâmţi către glezne, cu cravată albă".
Totuşi, poezia „lui Macedonski lasă iluzia, prin forţa ei creatoare, în toată strălucirea ei, a unei poezii, a unei creaţii artistice, autentice, într-o cristalizare sufletească". Dovadă-i cea mai frumoasă creaţie a lui - „Noapte de mai", care reprezintă „nu doar o fericită invocare a unei materii basmice şi pure, cu o gradaţie abilă şi cu o limpede viziune clasică (…), ci şi o stare emotivă aproape unică" (Eugen Lovinescu): „Închisă, dacă vă e lumea, recoborâţi-vă-ntre roze,/ Parfumele din mai înalţă reînnoite-apoteoze,/ Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpeneşti virginităţi/ Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută/ Şi-atotputerea Veciniciei, de om abia întrevăzută./ Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit,/ Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit./ Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară/ Din inima îmbătrânită, din omul neajuns o fiară,/ Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit,/ Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit." //…// Şi astăzi e parfum de roze şi cântec de privighetoare,/ Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.//…// Reînviază, ca prin farmec, idilele patriarcale,/ Cu feţi-frumoşi culcaţi pe iarbă, izbindu-se cu portocale,/ Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de in,/ Ce-n mâini cu amforele goale îşi umplu ochii de senin,/ Şi printre-a serii lăcrămare de ametiste şi opale,/ Anacreon re-nalţă vocea, dialoghează Theocrit.../ Veniţi: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit./ E mai, şi încă mă simţ tânăr sub înălţimea înstelată.../ Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată,/ Aud ce spune firul ierbei şi văd un cer de aripi plin,/ M-aşez privind în clarul lunei sub transparenţa atmosferei/ Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei,/ Cu cântece nălucitoare, cum sunt candorile de crin,/ O! feerie a naturei desfăşurate în splendoare,//…// În aer cu parfum de roze şi cântec de privighetoare,/ Veniţi: privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.//…// Şi-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre/ S-a coborât pe flori roz-albe şi pe pădurile albastre,/ A-ntins subţirile-i zăbranic, şi peste câmp, şi peste văi,/ A-nseilat nemărginirea cu raze de argint şi aur/ Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brazdă cu mii de căi,/ A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur//…// Cu voci de frunze şi de ape, cu şoapte ce s-armonizară,/ Şi zise pasărei să cânte, şi la porunca uimitoare,/ Se înălţă parfum de roze şi cântec de privighetoare…/ Iar şi când mie-mi zise: «Cântă!», c-un singur semn mă deşteptă,/ Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă.../ În aeru-mbătat de roze, veniţi: privighetoarea cântă." (Versuri din „Noapte de mai"). O lumină strălucitoare asupra firii, asupra sufletului omului! Acesta-i sentimentul dominant, convingător al acestei „Noapţi de mai".
Dincolo de „crizele de veleitate" ale lui Macedonski se aşază poemele „Nopţilor" şi ale „Rondelurilor": „O roză-nfloreşte, suavă.../ Ca nor risipit e necazul./ Puternic mă poartă extazul/ Spre-o naltă şi tainică slavă.// Nu-mi pasă de-a vieţii otravă,/ De chinul ce-şi urcă talazul,/ O roză-nfloreşte, suavă,/ Ca nor risipit e necazul.// Stăpân sunt de-acum pe răgazul,/ Să-mi fac din ursită o sclavă,/ Şi nu mai e viaţa grozavă,/ Deşi mi-a brăzdat tot obrazul:/ O roză-nfloreşte, suavă." (Rondelul rozei ce înfloreşte"). Cu aceeaşi aplecare a sensibilităţii asupra „rozelor", Macedonski ne-a lăsat şi versurile care urmează: „E vremea rozelor ce mor,/Mor în grădini şi mor şi-n mine -/ Ş-au fost atât de viaţă pline,/ Şi azi se sting aşa uşor.// În tot, se simte un fior,/O jale e în orişicine,/ E vremea rozelor ce mor -/ Mor în grădini, şi mor şi-n mine.// Pe sub amurgu-ntristător,/ Curg vălmăşaguri de suspine,/ Şi-n marea noapte care vine/ Duioase-şi pleacă fruntea lor.../ E vremea rozelor ce mor." („Rondelul rozelor ce mor"). O altă dovadă a încântării sufletului o constituie şi poezia „Stuful de liliac": „Era o zi senină, ca fruntea de fecioară,/ Ce, netulburată de-ai patimilor nori,/ O zi în care şoapte de îngeri se coboară/ Şi vin pe-o adiere să cânte printre flori.// Subţiri ca o dantelă urcau mereu din apă,/ Clădiri de nori fantastici ocoale dând pe lac,/ Şi prins de-o rece stâncă pe care vântu-o sapă,/ Gemea, muşcat de vânturi, un stuf de liliac.// Plăpândele lui ramuri abia înmugurite,/ Văitându-se pe soarta ce-acolo le-a sădit,/ Nainte de-aşi da rodul, mureau învineţite/ Când ea veni să şadă sub stuful oropsit.// Atunci, acele ramuri deodată înfloriră/ Şi-o ploaie azurie vărsară peste noi.../ O! Doamne, acele clipe ce repede pieriră.../ Uscat e liliacul şi nu mai suntem noi."
Acesta-i Alexandru Macedonski, citit într-o altă primăvară. Aceasta-i poezia lui, a celui care spunea că „moartea o aşteaptă ca termenul de la care va intra în glorie!".
Suntem într-o altă nouă primăvară, îngăduită de Părintele Îndurărilor, când, iată, ca de obicei, poetul rozelor ne cheamă: „Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit!". Iar dacă liliacul e-nflorit şi privighetoarea cântă, un singur vers merită un editorial, deoarece înseamnă că e vremea …. Macedonski!
Surse: George Călinescu - „Istoria literaturii române de la origini până în prezent"; Eugen Lovinescu - „Critice", Vlada Afteni
