Sunt cărţi pe care le înţelegem şi le procesăm mai ales în perioadele de lumină ale unor sărbători creştine, în haloul plin de mister al intuitelor legături cu Creatorul şi cu dorinţa respectării rânduielilor din moşi strămoşi lăsate. De-a lungul vremii, într-o formă sau în alta, lumina cunoaşterii ne convinge de balanţa echilibrului între binele şi răul încercărilor vieţii, din care se naşte creaţia.
Aceste gânduri ni le-a trezit recentul volum de poezii „La taclale cu Dumnezeu" (Editura Vatra Veche, Tg.-Mureş, 2016) al polivalentului om de cultură, scriitor, jurnalist, eseist, istoric literar, Nicolae Băciuţ, neobosit truditor al diversificatelor modalităţi de încurajare şi de răspândire a cuvântului „care zideşte".
Aşa cum rezultă din prefaţa explicativă „Când stai de vorbă cu Dumnezeu", poetul decodifică semnificaţia titlului, care sugerează relaţia firească între om şi Divinitate, apropierea spirituală de acea supraputere, în preajma căreia găseşte soluţia căutărilor şi a zbuciumului existenţial, după cum mărturiseşte: „În viaţa mea, poezia îşi are locul ei şi mi-am îngăduit despre ea şi prin ea să-i spun Dumnezeului meu ce mi se-ntâmplă, ce gândesc, ce nădăjduiesc." (p. 5). Citind poeziile acestui volum, simţim vibraţia apropierii poetului de Unicul Creator, existent în tot ce ne înconjoarăşi ne bucură fiinţa. Pentru domnul Nicolae Băciuţ, poezia devine modalitate de comunicare cu Universul şi, totodată, mijloc de cunoaştere şi de autocunoaştere, aspirând înspre dezvăluirea frumuseţilor şi a sensului vieţii.
Nu întâmplător poemele acestui volum „sunt datate, nu din vanitate, nu din orgoliu, ci din respect pentru locul şi secunda în care am oprit timpul în loc, gata să spun, asemeni Faustului lui Goethe: Opreşte-te, clipă! Atât de frumoasă eşti!" (p.6). În aceste cugetări, intuim bucuria de a trăi în mijlocul nenumăratelor frumuseţi şi bogăţii cu care am fost dăruiţi, pe lângă care, adeseori, trecem nepăsători, fără să le vedem şi fără să le apreciem ca daruri ale lui Dumnezeu. Or, cele optzeci de poezii reflexiv-filozofice, datate din decembrie 2014 până în decembrie 2015, ocazionate de deplasările în spaţiu şi în timp ale scriitorului (Năsăud, 10 ianuarie 2014; Ploieşti, 30 martie 2014; Satu Mare, 10 mai 2014; Sighişoara, 10 iulie 2014; Mănăstirea Nicula, 26 septembrie 2015; Mizil, 2 octombrie 3015;
St. Peter der Sperr, Wiener Neustadt, 19 noiembrie 2015 etc.) confirmă tocmai aceste momente ale trăirilor tulburătoare, aspirând spre lumina spiritului şi spre înălţare întru credinţă, tălmăcind admirabil bucuriile şi adevărurile relevate cititorului, prin cuvinte mânuite cu spontaneitate.
Din această perspectivă, considerăm volumul un adevărat jurnal liric, în care Eul poetic, descătuşat de convenienţe, percepe prezenţa Atotputerniciei Creatoare în schimbările naturii şi în succesiunea anotimpurilor, reflectate în vârsta şi în stările sufleteşti ale omului, supus necontenitei treceri. Poetul resimte pulsaţiile metafizice ale trăirilor răscolitoare generate de vremelnicia căreia-i plătim tribut, însă permanenta apropiere de Divinitate atenuează drama lucidităţii. Astfel de momente elegiac-melancolice nu aluneacă într-un patetism ieftin, ci armonizează omul cu natura, valorificând resursele nebănuite ale cuvintelor („ Acum doar tu mă vei cunoaşte,/ când şi cuvintele sunt moaşte"- p.28).
Domnul Nicolae Băciuţ e convins de responsabilitatea poetului când, în prefaţa justificativă, formuleazăun autentic testament literar, cu largă aplicabilitate în lumea scriitorilor, afirmând că: „Vine o vreme când nu mai poţi spune orice, când nu mai poţi scrie oricum.
E ca şi cum fiecare cuvânt ar fi testamentar, ca şi cum ai lăsa o moştenire din averea ta de cuvinte de o viaţă. Şi din aceste cuvinte fiecare trebuie să primească ceva cu care să simtă că este mai bogat, să simtă cum sufletul lui îşi întinde conturul, cum îi cresc aripi. Pentru că scrisul înseamnăsă stai de vorbă cu Dumnezeu..." (p. 5).
Tocmai de aceea, acest volum de poezii, complementar oarecum pe plan ideatic şi afectiv celui publicat anterior („Despărţirea de înger"), poate fi considerat un autentic crez literar, în lumina căruia se recompun trăirile autorului. Dezvoltând teme tradiţionale, într-o manieră de certă originalitate (natura în circuitul anotimpurilor, trecerea ireversibilă a timpului, succesiunea generaţiilor, Sărbătoarea Naşterii şi a Învierii etc.), domnul Nicolae Băciuţ realizează unele strofe-pastel, metamorfozate în cugetări melancolice, care reverberează în sufletul cititorului („E toamnă, chiar e toamnă/cad frunze peste noi ca-n vis,/ cad dintr-un anotimp de altădată,/ în care am rămas închis/....Rămâne toamna fără noi,/ nici n-avu timp să ne cunoască/ doar umbra-n noi şi-a risipit,/ alt anotimp în noi să nască " - p.78). În alte poezii, gândul se cerne prin mitul biblic al răstignirii lui Hristos, căci poetul, cu cununa de spini a umilinţei, prin rănile şi sângele de sub cruce, aspiră la recompunerea imaginară a învierii spirituale urmând suferinţei („Naşte-mă, Doamne, mă înviază/ pune laolaltă carne şi os/ să crească, Doamne, crucea în mine,/ în pacea luminii întru Hristos" - p.84).
