„Când a ajuns la locul numit Căpăţâna, L-au răstignit acolo." De aceea… ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele său, Hristos „a pătimit dincolo de poartă" (Evrei, 13, 12). Din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, Adam şi Eva au fost izgoniţi din Grădina Edenului, Domnul Hristos, înlocuitorul nostru, trebuia să sufere dincolo de hotarele Ierusalimului. El a murit dincolo de poartă, acolo unde erau executaţi tâlharii şi ucigaşii. Pline de însemnătate sunt cuvintele: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi" (Galateni 3:13).
O mare mulţime a urmat pe Iisus de la sala de judecată la Golgota. Vestea cu privire la condamnarea sa se răspândise în tot Ierusalimul şi oamenii din toate clasele sociale şi de toate rangurile s-au îndreptat spre locul crucificării. Preoţii şi conducătorii se legaseră printr-o înţelegere să nu facă nimic urmaşilor Domnului Hristos, dacă El avea să fie dat în mâinile lor, şi de aceea ucenicii şi credincioşii din oraşşi din împrejurimi s-au alăturat mulţimii. Doi tovarăşi de tâlhărie ai lui Baraba aveau să sufere moartea odată cu Domnul Hristos şi asupra lor au fost, de asemenea, puse crucile pregătite pentru ei.
Povara Mântuitorului era prea grea pentru El, în starea lui de slăbiciune şi suferinţă. De la Cina paştelui luată cu ucenicii Săi, El nu mâncase şi nu băuse nimic. În conflictul cu forţele satanice din Grădina Ghetsimani, El fusese în agonie. Îndurase durerea teribilă a trădării şi văzuse pe ucenicii Săi părăsindu-l, fugind de El. Fusese dus la Ana, apoi la Caiafa şi la Pilat, fusese trimis la Irod şi înapoi la Pilat. Din insultă în insultăşi din batjocură în batjocură, de două ori torturat, bătut cu bice - toată noaptea avusese scene după scene de un caracter atât de aspru. Domnul Hristos însă n-a cedat, El n-a rostit nici un cuvânt decât pentru slava lui Dumnezeu. Un străin, Simon din Cirene, venind de la ţară, se întâlneşte cu mulţimea. El aude batjocurile şi înjurăturile gloatei, aude repetându-se cuvintele dispreţuitoare „Faceţi loc pentru Împăratul iudeilor!" El se opreşte plin de uimire în faţa scenei şi în timp ce îşi exprima mila sa, îl prind şi pun crucea pe umerii săi. Faptul acesta l-a făcut să considere luarea crucii Domnului Hristos ca o favoare şi a rămas totdeauna, cu bucurie, sub povara ei. Nu puţine femei se aflau în mulţimea ce urma pe Cel nevinovat la locul execuţiei. Şi în timp ce Domnul Hristos cădea leşinat sub povara crucii, ele izbucneau în vaiete jalnice, trezind în inima sa o profundă milă: „Fiice ale Ierusalimului", a spus El. „Nu mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivăşi pe copiii voştri" (Luca 23: 28). El a văzut un simbol al nimicirii finale ce avea să vină asupra Lumii. El spusese: „Atunci vor începe să zică munţilor: Cădeţi peste noi! Şi dealurilor: „Acoperiţi-ne! Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se v-a face celui uscat"? (Luca 23, 30-31). Nu puţini dintre cei care-i adresaseră osanale, pe când era popular, acum se alăturau strigătului: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!". Când Domnul Hristos a intrat în Ierusalim speranţele ucenicilor crescuseră în cel mai înalt grad. Ei stătuseră strâns lângă Învăţătorul lor, considerând că era o mare onoare a fi în legătură cu El. Acum însă, în umilirea Sa, ei îl urmară de la distanţă. Erau plini de durere şi zdrobiţi, dezamăgiţi în speranţele lor. Mama Domnului Hristos a văzut cum mâinile sale se întind pe cruce, ciocanul şi cuiele fuseseră aduse, erau acolo, şi în timp ce, bătute fiind, piroanele intrau în carnea moale, ucenicul cu inima zdrobită a dus departe de scena aceea plină de cruzime trupul leşinat al mamei lui Iisus. În timp ce soldaţii îşi duceau la îndeplinire îngrozitoarea lor lucrare, Domnul Hristos se ruga pentru vrăjmaşii săi: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac." Iertarea este oferită tuturor în dar.
De îndată ce Domnul Iisus a fost pironit pe cruce, aceasta a fost ridicată de bărbaţi puternici şi trântită cu violenţă în groapa mai dinainte pregătită. Faptul acesta a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să sufere cea mai cumplită durere. Pe când puneau la cale moartea Domnului Hristos, Caiafa declarase căeste mai de folos să moară un om pentru a salva întreaga naţiune. Acum, ipocrizia lor a fost dată pe faţă. Cu veacuri înainte de răstignire Mântuitorul profeţise felul tratamentului la care avea să fie supus. „Căci nişte câini mă împresoară, o ceată de nelegiuţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele, toate oasele aş putea să mi le număr. Ei însă pândesc şi mă privesc, îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea". Tunica Lui fusese ţesută de-a-ntregul, fără cusătură, şi ei au zis: „să n-o sfâşiem, să tragem la sorţi a cui să fie". „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu „pogoară-te de pe cruce!", spuneau ei. „Să se mântuiască pe sine însuşi, dacă El este Hristosul, Alesul lui Dumnezeu". Pentru Iisus, în agonia Sa pe cruce, a venit ca o rază de mângâiere rugăciunea tâlharului pocăit. „Pentru noi este drept", suspina el „căci am primit răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar Omul acesta n-a făcut nici un rău." (Luca, cap. nr. 13, versetul 41) „Doamne, adu-ţi aminte de mine", striga el, când vei veni în Împărăţia Ta (Luca 13:42). Răspunsul veni imediat. Tonul era plăcut şi melodios, cuvintele pline de iubire, compasiune şi putere: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în Paradis". Mulţi au fost gata să-L numească Domn, atunci când făcea minuni, sau atunci când a înviat din mormânt, dar nimeni altul, în afară de tâlharul pocăit care l-a salvat în ceasul al unsprezecelea nu L-a recunoscut atunci când murind, atârna pe cruce. În ceasul morţii sale Domnul Hristos şi-a adus aminte de mama Sa, privind la faţa ei, lovită de durere, şi apoi la Ioan, El le spune: „Femeie, iată fiul tău", apoi lui Ioan „Iată mama ta"; şi s-a făcut întuneric peste toatăţara, până la ceasul al nouălea (Luca, capit. Nr. 13:44). Iisus a strigat cu glas tare: ELI, ELI, Lama Sabachthani! Dumnezeul Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei cap. nr. 27, versetul 46). Domnul Iisus a strigat „S-a sfârşit! Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!" (Luca, cap. nr. 23, versetul nr. 46). Prin credinţă Domnul Hristos a fost biruitor. Niciodată până atunci pământul nu mai fusese martor al unei asemenea scene. Mulţimea stătea ca paralizatăşi cu respiraţia întretăiată privea la Mântuitorul. Din nou întunericul s-a lăsat asupra pământului şi un bubuit asemenea unui trăsnet puternic a fost auzit. Un puternic cutremur a avut loc. Oamenii erau trântiţi unii peste alţii în grămezi. A avut loc o scenă nemaivăzută, confuzie şi panică. Stânci s-au desprins din munţii din împrejurimi sfărâmându-se jos în câmpie. Morminte s-au deschis şi morţii au fost aruncaţi afară din locurile lor. Creaţiunea părea căeste pe punctul de a fi spulberată. Preoţii, conducătorii, soldaţii cei care L-au omorât şi gloata mută de groază zăceau cu faţa la pământ. Când strigătul „S-a sfârşit!" a ieşit de pe buzele Domnului Hristos, preoţii oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară. Pământul a început să se zguduie şi să tremure. Totul este cuprins de groazăşi confuzie. Tipul întâlneşte antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Se pregăteşte o cale nouăşi vie pentru toţi: Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: „Iată-mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule". „Cu însuşi sângele Său, El a intrat în locul Prea Sfânt, dupăce a căpătat o răscumpărare veşnică." (Evrei, capit. Nr. 11, versetul nr. 7, cap. 9,12).
Domnul Iisus nu şi-a încheiat viaţa până când n-a dus la îndeplinire lucrarea pe care a venit să o facăşi odată cu ultima Sa răsuflare El a exclamat „S-a sfârşit" (Ioan, cap. nr. 19, versetul nr. 30).
