Eminescu, la Deda?
Relatările despre Eminescu, după ce a ajuns la notorietate și popularitate, au generat și numeroase falsuri, fantezii, ori ipotetice situații.
Scenariile nu mai au însă nimic în comun cu rigoarea științifică, cât cu ardoarea de a-i ști biografia poetului legată de un loc sau altul.
„Ca mai întotdeauna, spune Dan Toma Dulciu (în articolul Eminescu Peregrinul: Itinerarium humanae vitae, din revista Vacanțe și Călătorii, Nr. 155-157 - Iunie - August 2013) posteritatea transformă un itinerar banal într-unul mitic, locurile atinse de pașii pelerinului încep să fie venerate, iar memoria apocrifă hiperbolizantă, are tendința de a include și alte locuri pe drumul parcurs de erou, spre gloria postumă." (s.n. N.B.).
Între ipotezele legate de traseul lui Eminescu de la Cernăuți la Blaj includ varianta traseului pe Valea Mureșului, deci prin Toplița - Deda...
Astfel, la Deda, localnicii relatează următoarea legendă (s.n. N.B.): „În 1866, de Sânziene, în drumul lui de la Cernăuți spre Blaj, Eminescu s-a grăbit să îi întâlnească pe doi colegi ai săi din Deda, Teodor Ceontea și Andrei Ghidiu, pentru a merge împreună mai departe. Cei doi plecaseră deja, așa că Eminescu s-a oprit la casa lui Teodor Ceontea, o gospodărie plină de copii. A dormit în fân, a stat de vorbă cu părinții. A urcat pe lângă școală pe Dealul Popii, a admirat peisajul care l-a inspirat, pare-se, când a scris Sara pe deal".
Peste ani, Iosif Ceontea spunea povești halucinante despre Eminescu, arătându-le curioșilor și patul în care a dormit Eminescu în casa lui! Dar, să admitem că Eminescu a trecut prin Deda și că a fost găzduit, o noapte, în casa lui Teodor Ceontea. Casa în care a dormit Mihai Eminescu nu putea fi însă cea invocată - întrucât aceasta nu exista la acea dată, fiind construită mai târziu.
Să admitem și ipoteza că, totuși, Eminescu a dormit în acea casă. Aceasta nu-i putea aduce nicidecum statutul de „casă memorială", cum s-au grăbit unii îndată după 1990 să decreteze! De altfel, Primăria Deda ne-a confirmat că această casă nu a avut niciodată statutul de... „Casă memorială".
Ea a fost o simplă casă de locuit, a lui Iosif Ceontea, casă pe care însă, Uniunea Scriitorilor a pus o „Placă memorială" în 1990.
Totul a plecat de la istoricul Vasile Netea, originar din Deda, care scria în revista Luceafărul, nr. 13/1964, că: „Un izvor nou asupra acestui itinerar am descoperit noi într-o scrisoare de familie din anul 1950, a unui bătrân învățător, de la Târgu-Mureș, Grigore Ceontea, care-și informează nepoții din comuna Deda, pe baza unei amintiri orale, moștenită de la unchiul său, profesorul Teodor Ceontea, despre popasul făcut de Eminescu la Deda, în primăvara (s.n.) anului 1866".
Între timp, „casa memorială" a fost demolată, și un grup de frustrați au început să strige în gura mare „tragedia".
Nici Reghinul nu este un punct cert al traseului, fiindcă drumul spre Târgu-Mureș ar fi putut fi scurtat ocolindu-se orașul.
Repere sigure sunt însă Târgu-Mureșul și Târnăveniul.
Pe „drumul împărătesc", prin Câmpulung, Vatra Dornei și de aici la Toplița, Reghin, Târgu-Mureș, distanța ar fi de 442 km, pe rutele de acum, iar de la Târgu-Mureș la Blaj mai sunt 75 de km, deci un total de 517 km, pe drumurile „oficiale". Dar cine poate ști pe ce scurtături a luat-o poetul?!
Prin Pasul Tihuța, Bistrița, Reghin, Târgu-Mureș, Târnăveni, Blaj, ar fi fost circa 440 km, deci traseul cel mai scurt.
Eminescu, la Târgu-Mureș
Despre popasurile la Târgu-Mureș (unde a ajuns la 1 iunie) și Târnăveni (3 iunie), există dovezi certe. Iar două plăci memoriale de marmoră marchează acest traseu, pe imobilul în care în 1866 era hanul „La calul alb", unde i-a întâlnit pe seminariștii Ioan Cotta din Bicaz și Teodor Cojocaru din Corbu, și cu care și-a continuat drumul, cu căruța la Blaj, și pe imobilul din Târnăveni, unde a poposit cu cei doi seminariști amintiți, în 3 iunie 1866.
La Târgu-Mureș, Eminescu a fost adăpostit de protopopul Partenie Trâmbițaș, dar a dormit în clopotnița bisericii, după cum însuși poetul spune în „Geniu pustiu": ,,M-am covrigat în clopotniță cu dinții clănțănind și muiat până la piele; părul meu cel lung îmi cădea peste ochi, mânuțele mele slabe și reci le băgam în mânecile ude. Așa am stat toată noaptea".
Întâlnirea cu cei doi seminariști de la Blaj îi va simplifica drumul, pentru că vor merge împreună cu căruța la Blaj. „Pe când stăteam la masă, intră în odaia noastră un tânăr negricios și se recomandă Eminescu. Ocupând loc la masa noastră, îndată începe a-și povesti necazurile, suferințele și lipsa de mijloace ce a avut a îndura în desperata lui călătorie, condus de dorul fierbinte de a putea vedea Blajul, după cum zicea, de unde a răsărit soarele românismului. Ne-a povestit toată călătoria sa, de la Cernăuți până în Moroș-Oșorhei: m-am uitat că pe unde și-a făcut călătoria până acolo, dar prin Bicaz el n-a fost", își amintește Ioan Cotta la întâlnirea cu ei „La calul alb".
Aici, a fost pusă în 1936 o placă memorială, pe care scrie: „Așezatu-s-a această placă comemorativă pe acest edificiu, fost odinioară hanul «La Calul alb», astăzi, 13 septembrie 1936, întru amintirea popasului făcut aici în vara anului 1866, acum 70 de ani, de către marele nostru poet Mihai Eminescu, în trecerea prin Târgu-Mureș. Vizionar de 16 ani atunci, a devenit mai târziu cea mai înaltă expresie a poeziei românești și a aspirațiilor de unitate națională a neamului românesc. Admirație și recunoștință nemuritorului poet".
Deci, dacă nu a fost prin Bicaz, și nici nu avea de ce să ocolească prin Bicaz, e pusă sub semnul întrebării/îndoielii și ruta prin Vatra Dornei-Toplița-Reghin și de aici la Târgu-Mureș.
Dacă Eminescu a dormit în clopotnița bisericii de lemn în noaptea de 1 iunie, ne punem întrebarea ce a făcut în intervalul de timp până în 3 iunie, când ajunge la Târnăveni. E posibil să fii plecat din Târgu-Mureș în 2 iunie, să fi călătorit și peste noapte, deși distanța de 38 de kilometri putea fi parcursă în mai puțin de o zi. Nu există niciun fel de date în acest sens.
Nu e lipsită de sens nici întrebarea: cine o fi fost cel care a mânat caii și s-a întors apoi cu căruța acasă, la Bicaz/Corbu, de unde erau cei doi seminariști, de la Blaj?
La Târnăveni, cei trei au poposit la un han. Și spune George Călinescu, în Viața lui Mihai Eminescu: „La Dicio-Sînmartin, stând împreună cu seminariștii la masă, le-a declarat, în sfârșit, fără afectare: „Domnilor, eu sunt poet și vreau să-mi adun material", spre marea mirare a acestora, care, cu ochii, căutau să împace purtarea drumețului, cu hainele sale…".
Cu siguranță însă, afirmația rostită în fața celor doi, „Domnilor, eu sunt poet și vreau să-mi adun material", îl situeză pe Eminescu într-un alt orizont de așteptare.
Nu cred că aceștia fuseseră foarte conștienți de personalitatea puternică a tânărului ale cărui veștminte erau contrastante cu înălțimea idealurilor sale. Ca dovadă e faptul că nici nu au mai rămas în legătură după ajungerea la Blaj.
Prin afirmația de la Târnăveni se clarifică scopul călătoriei sale, interesul pentru a aduna material, pentru a se documenta. Îl interesează locurile, istoria, oamenii, obiceiurile, tradițiile, folclorul în ansamblul său. Ce o fi fost reținut în însemnările sale e greu de intuit. Dar cu siguranță, că cele peste 14.000 de pagini de manuscris, adunate în 46 de volume, vor fi reținând idei, imagini, ecouri ale acestui traseu.
La 16 ani, Eminescu avea o conștiință literară și o conștiință națională. Prima fotografie din 1869, trei ani mai târziu, realizată la Praga și devenită emblematică, e proba unei maturități precoce. La fel cum ultima fotografie, cea din 1887, îl arată, la cei 37 de ani ai poetului, ca la o ipotetică bătrânețe.
La Blaj
De la Târnăveni, unde ajunge în 3 iunie, în aceeași căruță cu cei doi seminariști blăjeni, la Blaj, cei 41 de kilometri puteau fi parcurși în aceeași zi, de 3 iunie. Blajul primește salutul tânărului poet ca pe o binecuvântare, ca pe o pecete. De pe hula Blajului, de la umbra unui tei, panorama fusese impresionantă, iar exclamația lui Eminescu a devenit antologică: ,,Te salut din inimă, Romă mică, îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!".
Există și ipoteza că Eminescu ar fi venit la Blaj și pentru a-și da examenele restante din anul III, abandonate la Cernăuți. A stat patru luni aici, găzduit fiind de Ștefan Cacoveanu aproape două luni de zile, pe Calea Oțelului, la văduva Laura lui Goszi, unde mai locuiau și Georgiu Bucșă, Teodor Toleș și Ion Paul, viitor profesor universitar de estetică.
Ștefan Cacoveanu, cel care l-a găzduit la Blaj în iunie și iulie, spunea că: ,,Nu bea, nu fuma, nu juca cărți, era ca o fată mare. Când se încingea însă câte o discuție, și aceasta nu era rar, lua parte cu plăcere; dar adesea era de altă părere, pe care și-o apăra vorbind cu o siguranță, parcă ar fi citit din carte. Se vedea că ieșise din biblioteca Pumnului, unde studia în bună voie, după placul inimii, fără a fi conturbat de cineva. Când voia cineva să-i impună păreri contrare dânsului, jumătate cu durere, jumătate cu tristețe repeta mereu: «lasă-mă frate, lasă-mă în pace»!".
Prezența lui Eminescu la Blaj e relatată într-un amestec de adevăr și legendă. Relatările că ar fi fost primit cu entuziasm („E aici Eminescu! E aici Eminescu!", vezi luceafarul.net) mi se par cel puțin exagerate, pentru că Eminescu avea publicate doar poemul dedicat lui Aron Pumnul și poezia „De-aș avea", în revista Familia. E greu de crezut că cele două poeme ar fi putut să-i aducă atâta notorietate, într-un timp atât de scurt, având în vedere și circulația revistelor la 1866. Iar cât a stat la Blaj, i-au mai apărut doar trei poeme în Familia. Eminescu nu putea fi decât tot așa ca într-o caracterizare a aceluiași Ștefan Cacoveanu: modest și discret. (Ștefan Cacoveanu, Eminescu la București în anul 1869/69, Luceafărul IV, 1905).
Despre șederea la Blaj mai aflăm că: „Pe 15 iulie, Ștefan Cacoveanu pleacă din Blaj și a vrut să-l ia și pe Eminescu la el acasă, în satul Cacova. Cum Eminescu nu a vrut să-l însoțească la țară, rămâne la Blaj și este găzduit într-o odăiță a seminarului teologic, împreună cu Iacob Onea, Ion Gorun și G. Dragoș, credențier la masa profesorilor. Acesta îi oferea și lui Eminescu să mănânce ce rămânea de la masa teologilor. Obișnuia să meargă la piață și să ia diferite fructe cu care își astâmpăra foamea: ,,își umplea căciula cu poame și apoi mâncând sta de o parte râzând de ștrengăriile studenților de prin piață, fără a lua însă parte la ele vreodată".
Oricum, dincolo de condițiile destul de precare, s-a purtat cu fervoarea statutului declarat la Târnăveni. A cules folclor, a cercetat limba populară din zonă, a participat la manifestări ale școlii blăjene, ba, mai mult, în august a participat, la Alba Iulia, la cea de-a șasea adunare a ASTREI (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), unde a participat la dezbateri culturale, apoi a făcut un popas la hanul „La Istrătoaie".
De la Blaj pleacă în octombrie la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu, iar de aici la București.
Blajul nu a fost pe măsura așteptărilor sale, nici nu i-a adus vreun spor școlar, existând și versiunea ratării unui examen la limba greacă.
A avut și câțiva apropiați, între care Filimon Ilea și Gregoriu Dragoșiu. Lui Filimon Ilea, îi va și dedica poezia Amicului Fiilimon)] I[lea], scrisă la scurt timp după ce a părăsit Blajul.
Totodată, el și l-a apropiat pe Nicolae Mihu, un sacagiu care era o sursă inepuizabilă de povești, basme și snoave, pe placul lui Eminescu.
Din 1866 până în 1869, poetul pribegește pe traseul Cernăuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București.
În 1868, revine în Transilvania, ca sufleur în trupa lui Mihail Pascaly, aflată în turneu.
Apoi, la 19 ani, (1869) pleacă să studieze la Viena, urmează în 1872 Berlinul, de unde se întoarce la Iași, în 1874, ocupând diferite funcții, ca din 1877 să se stabilească la București și să lucreze până în 1883, ca redactor mai întâi, apoi ca redactor-șef, la „Timpul".
În loc de concluzii
Dacă e să tragem linia, pentru „hoinarul" Mihai Eminescu, anul 1866 este unul al primelor manifestări ale elanurilor sale creatoare, ale entuziasmului său auctorial, an al debutului, al câștigării încrederii în scrisul său, al primei manifestări a nevoii sale de a cunoaște lumea românească la ea acasă, în specificitatea transilvană.
Nevoia elucidării traseului vine din dorința de a umple un gol într-o perioadă decisivă pentru poet, una care deschide un drum pe care-l va urma, învingând neajunsuri, privațiuni, dar mereu atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui, nu doar ca poet, ci și ca redutabil jurnalist.
E legitimă dorința de a cerceta traseele biografice ale poetului, pentru că, cu siguranță, acestea i-au influențat în mod decisiv atitudinea lui față de valorile românești, i-au format percepții și convingeri în privința unor realități. Totodată, trecerile lui prin diverse locuri au lăsat urme, chiar și în anii de adolescent, despre care s-au scris istorii, mai mult sau mai puțin, imaginare.
Acum, la 150 de ani de la trecerea lui Eminescu prin Târgu-Mureș, recitind articolele gazetarului Eminescu, de un vizionarism năucitor, avem și mai acut sentimentul că Eminescu e contemporanul nostru.
