Nevoia de solidaritate

Astăzi, mai mult decât în anii de după războiul mondial, omenirea duce lipsă de solidaritate, un sentiment care îi determină pe oameni să-şi acorde ajutor reciproc. Evenimentele tragice din Europa Occidentală, dar şi din Statele Unite ale Americii, ne-au demonstrat cât de fragilă este securitatea cetăţenilor. Trăim într-o lume, nebună, nebună, încercată de lăcomie, minciună, perversiune de tot felul, posedaţi de îmbogăţire, indivizi pradă desfrâului, răpitori sau puşi în slujba satanei şi proprii lor duşmani, cu farsori plini de ură, care se bucură de suferinţa semenilor altora şi se întristează de succesul prietenilor. O lume în care s-a uitat de rostul trăirii creştine, ce presupune împăcarea omenirii, o legătură cu Dumnezeu în calitate de fii ai Tatălui. De ce atâta ură în jurul nostru, de ce sunt ucişi oameni nevinovaţi în numele unei credinţe? În definitiv, problemele omenirii sunt şi cele ale bisericilor care propovăduiesc pacea şi liniştea confesională, respectul faţă de toţi, ca o dovadă de solidaritate umană şi act de manifestare a credinţei. Temeiul solidarităţii umane este recomandat şi de Sfânta Scriptură: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu" (Matei XVIII,20) sau „uniţi în cuget, în legătura păcii" (Efes IV,3).

Politicienii ies în faţa mulţimilor şi spun, în discursuri pompoase, că omenirea are nevoie de solidaritate. Pe de altă parte, tot ei sunt cei care continuă cursa blestemată a înarmărilor şi se amestecă în treburile interne ale altor ţări, vezi Doamne, pentru apărarea drepturilor omului, un deziderat care depinde de cultura şi tradiţiile fiecărei populaţii în parte. Nu poţi pretinde unui arab să renunţe la tradiţiile şi cutumele milenare ale neamului său şi să-i impui cu forţa un alt mod de relaţii interumane. Dacă poporul respectiv se simte bine sub regim dictatorial, lasă-l, domnule, în pace, să trăiască cum îi convine.

Amestecul în treburile interne ale unei alte ţări, este ca şi cum ai intra într-o colonie de furnici sau de albine şi le-ai deranja. Normal că se vor apăra prin atac asupra agresorului. Din nefericire, ţările care sunt vizate de terorişti n-au făcut numai bine pe unde au cucerit teritorii străine, n-au respectat principiul biblic al facerii de bine şi acum trag ponoasele „întrucât aţi făcut bine unora dintre fraţii Mei, Mie Mi-aţi făcut" (Matei XXV, 34,40).

Nu sunt comentator politic, în schimb, am rămas fidel principiilor social-democrate, prin urmare comentariile de faţă pornesc din convingerile unui simplu jurnalist şi ale unui modest preot de ţară, ca să nu fiu înţeles şi judecat greşit. Mă gândesc că majoritatea românilor împărtăşesc aceeaşi opinie.

Preşedintele României a ieşit în faţa naţiunii, la o oră de maximă audienţă şi a dat asigurări cetăţenilor că ţara nu este, deocamdată, în faţa „războiului" terorist, nefiind necesară o alertă maximă. Probabil, asigurările preşedintelui ne dau un sentiment de siguranţă, de solidaritate între noi, pe plan intern.

Destul să apară un nebun cu intenţia de a amplasa o bombă artizanală, undeva, într-un loc aglomerat, pentru a provoca panică şi teroare.

Îmbucurător este şi faptul că românii sunt mai solidari la necaz, se ajută reciproc în cazul calamităţilor naturale, în cazuri de boală, la diverse evenimente triste sau festive. Nu ştiu dacă la alte popoare se mai cinsteşte la nunţi, cum se face la nunţile noastre. În ultimii ani, botezurile, serbările de absolvire a grădiniţei, gimnaziului, liceului sau a facultăţii sunt modele de solidaritate, uneori exagerată. Dar, aşa-i românul, solidar la nevoie.

Lasă un comentariu