Răspuns unui detractor!

Încă de la bun începutul acestor rânduri suntem datori, față de fidelii și mulții noștri cititori, cu o precizare absolut necesară. Nu dăm, de obicei, importanță unor misive pline de otravă, insultătoare, într-un limbaj inadmisibil! Numai că uneori ele întrec orice măsură. Cum e și în cazul de față: o scrisoare plină de ură, de neadevăruri, de insulte aduse ziarului „Cuvântul liber", celor care muncesc aici cinstit și cu dăruire profesională, redactorului-șef, de 56 de ani în această profesie plină de răspundere, care, de 26 de ani, conduce acest ziar al românilor mureșeni, ziar care, în aceste ciudate împrejurări postdecembriste, nu s-a clătinat niciodată, din acea noapte de 22 spre 23 decembrie 1989, data nașterii lui. A rămas acolo unde-i este locul: pe baricada luptei românești. Înainte de decembrie 1989 ne înjurau, ne jigneau, privindu-ne de sus, unii, azi ne mocicolesc fel și fel de năcădăi, inși fără rușine, fără niciun Dumnezeu. O fac cu ură, în numele unei false democrații și libertăți de exprimare, cu o dușmănie fără limite, cu suflet negru, urât, uitând că, totuși, „presa-i câinele de pază al democrației", cea „de-a patra putere" într-un adevărat stat de drept.

Oare de ce îi atât de „cotropit" existențialul lui, al acestui clevetici, de atâta demolatoare „dezamăgire"? Chiar de ce? Că, după două mandate (1992-1996, 1996-2000) în Parlamentul României, ca membru al Partidului Unității Naționale Române (PUNR), deci după opt ani, ca demnitar al Statului Român, n-am ieșit din Camera Deputaților, cum azi se întâmplă, bogat, ca alții, că m-am mulțumit, de fiecare dată, cu ce mi-a dat Bunul Dumnezeu, că nu mi-a trebuit nici măcar un bănuț care nu mi s-a cuvenit?! N-am alergat vreodată după bogății și privilegii, locuiesc, de amar de ani, la etajul al treilea al unui bloc cu 10 nivele, nu în vreo vilă sau în vreun palat, iar în privința „agonisirii", întotdeauna am avut acel model al lui Alexandru Macedon, care, așa spune legenda, a cerut să fie înmormântat cu mâna afară: să vadă toți că nimic nu ducem cu noi! Că din pământ am venit și în pământ ne întoarcem! Că suntem acele firișoare de nisip de la fundul mărilor și oceanelor. Că suntem secunda de pământ! Oare nu tot „dezamăgire", pentru insul denigrator, poate fi numită până și decizia mea de atunci, că, pe timpul mandatului de parlamentar, am renunțat, deși aveam dreptul, conform legilor de atunci, la salariul de redactor-șef, mulțumindu-mă doar cu o modestă sumă de protocol, pentru a face față, cu o cafea, cu un pahar de suc sau de apă minerală, în cazul oaspeților, nu puțini, care treceau pragul redacției? Oare câți dintre parlamentari au mai procedat astfel?

În privința „osanalelor” care mi se reproșează că mi se aduc, țin să fac necesarele precizări. Elogiile nu-mi plac, nu le agreez, iar eu, până la acești 77 de ani, cu mintea întreagă, niciodată nu m-am considerat Avram Iancu, cum se înțelege din misivă, am cunoscut acea necesară măsură în toate, n-am afirmat vreodată că aș fi un „erou legendar”, cum aiurea afirmă insul.

Nu odată am blocat apariția unor articole, în care se scria despre subsemnatul, gest care i-a supărat pe mulți, acuzându-mă că-i cenzurez, că-mi cenzurez prietenii, că și ei au dreptul la liberă opinie, dar sunt „generos” cu dușmanii, care mă înjură pe mine și pe colegii mei. Ca redactor-șef nu pot fi, chiar în fiecare zi, de dimineața până seara, uneori ora 21 prinzându-mă încă în redacție, pe paginile „Cuvântului liber”, iar secretarii o știu bine. Sunt situații în care uneori, și de trei ori într-o singură săptămână, sunt invitat să particip la anumite evenimente culturale în Târgu-Mureș, în localități din județ, în afara lui (la simpozioane, lansări de cărți, conferințe).

Tare l-a supărat, pe individ, așa reiese din acele rânduri otrăvite, că m-aș declara „om de cultură!”. Nu eu m-am declarat! Nici măcar atâta nu știe nomina odiosa, în penibila lui lipsă de informație, că eu am devenit membru al Uniunii Scriitorilor, nu după decembrie 1989, când s-a izbit puternic ușa de perete și au năvălit în breasla scriitoricească și unii care acolo nu-și merită, prin nimic, locul. Am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, în anul 1988, pe timpul în care președinte era prozatorul și dramaturgul, remarcabilul scriitor Dumitru Radu Popescu. Iar primirea mea în breasla scriitoricească a avut loc după apariția cărții mele de poezie „Câmpuri cosite de ceață”, după aprecierile unor profesioniști, excelenți critici și istorici literari, precum Cornel Moraru, Alex Ștefănescu, Laurențiu Ulici, Zaharia Sângeorzan, Constantin Crișan, Constantin Sorescu, Gheorghe Perian, Cristian Livesu, Gellu Dorian, Ștefan Melancu, Gheorghe Mocuța, chiar ale unor colegi poeți și prozatori, competenți să aprecieze o poezie, pentru a-i aminti doar pe câțiva! Probabil că nici asta n-o știe măcănitorul din umbră.

Cum habar nu are, în regretabila lui aroganță și ignoranță, a pornirii demolatoare, răutăcioase și aberante, că, de cinci ori la rând, între 2003 și 2008, am fost declarat, la Gala „Omul Anului”, cel mai apreciat și influent jurnalist mureșean din presa scrisă, în urma unor sondaje în rândul românilor. Nu eu, ci cititorii, românii mureșeni m-au declarat! Numai că acest „amănunt”, pentru cel cu dintele urii ascuțit pe „Cuvântul liber”, pe ziariști, pe redactorul-șef de aici, cel mai vechi din istoria presei mureșene, de 26 de ani, neîntrerupt, în funcție, în fruntea celui mai citit ziar din Ardeal, nu contează deloc! Cu ochelarii lui de cal, el vede o altă realitate. Păcat!

Răutatea lui golașă nu știe nici măcar că am fost declarat Cetățean de Onoare (votat de consilierii locali) al Târgu-Mureșului, Târnăveniului, Sărmașului, al localităților Deleni, Urisiul de Sus, Idicel Sat, și, mai ales, că sunt deținător al celei mai înalte distincții județene – „Fibula de la Suseni”. De ce să știe el? Lui, oare, la ce i-ar folosi adevărul, în pornirea aceea bolnavă, oarbă, a lipsei discernământului necesar?!

Nu-i mai pomenesc că, până la cei 77 de ani, mi-am lăsat, ca scriitor, numele pe 40 de cărți (dacă socotim și antologiile), că, de șase ori am fost încununat cu premii ale Uniunii Scriitorilor, Filiala Mureș, că, pentru cartea de publicistică „Veghe”, în anul 2015 am fost distins cu Premiul de Excelență al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, al cărei membru sunt tot dinainte de 1989! Toate acestea nu mi le-am acordat singur, ci mi-au fost atribuite, pe merit, după munca mea, de către acei profesioniști care au cântărit bine, după contribuția personală, până la cei 77 de ani, în domeniul culturii sau în cel jurnalistic. În orice împrejurare, cadru universitar fiind, după cei cinci ani la Facultatea de Filologie a Universității Clujului, Heidebergul Ardealului, cu repartiție guvernamentală la fostul Institut Pedagogic de trei ani, din Târgu-Mureș, azi Universitatea „Petru Maior”, ziarist, în cei 56 de ani, pe baricada interesului național și a adevărului, mi-am făcut datoria față de Neamul Românesc, față de cultura românească. Pe astfel de indivizi îi deranjează că iubesc Țara, Imnul, Tricolorul, românitatea. Că sunt alături de aproapele nostru, de cei mai triști ca noi.

Chiar și pentru că iubesc animăluțele, cățelușii și pisicile, pe care zilnic le hrănesc, acești prieteni buni ai omului. Că bine spunea un învățat: „Cine nu iubește animalele nu iubește nici oamenii!”. Sau „Atunci când am cunoscut bine oamenii, am început să iubesc animalele!”.

Șapte cățeluși, care nimănui n-au făcut vreun rău, mi-au fost uciși, probabil de inși cu suflet negru, precum și al celui despre care-i aici vorba.

Chiar dacă n-o declară, pe astfel de indivizi îi deranjează, probabil plătiți, de unii din umbră, să se exprime, că ziarul nostru scrie despre Eminescu, Coșbuc, Blaga, Cotruș, Vieru, netrecându-le prin cap acel adevăr al salvării prin cultură! Măcănitorul este chiar revoltat că, în „Cuvântul liber” se scrie „prea mult despre cultură”, în „pretinse pagini culturale”.

Insul nu ezită să atace, să împroaște mizerabil, cu noroi, până și Despărțământul Central Județean Mureș al ASTREI, pe care-l conduc de atâția ani, încă de la înființarea lui, prin voința membrilor astriști, la acțiuni culturale participând săptămână de săptămână.

Toate acestea nu sunt, cum afirmă insul, nici „laudă de sine”, nici „închipuire de sine”, ci adevăr curat, o realitate bine cunoscută de toți mureșenii bine intenționați, de românii de bună-credință! Și nu doar din acest județ, din moment ce deseori sunt solicitat să particip la acțiuni culturale de prin județele Harghita, Covasna, Cluj, Bistrița-Năsăud, Alba.

Poate că individul n-a aflat încă nici faptul că am părăsit, la 24 octombrie 2008, definitiv, scena politică, dându-mi, dezamăgit de  politichia românească, demisia, inclusiv din Consiliul Județean Mureș, deși nu am fost votat de vreun partid, ci de românii mureșeni. Nu sunt omul jumătăților de măsură! Prost sfătuit de vreun „binevoitor”, s-ar putea ca insului să-i fi trecut prin cap vreo neghioabă idee, cea a intimidării, individul neștiind că, după o viață plină de lovituri și încercări, prin câte am trecut până la acești 77 de ani, frică mi-i, ca bun creștin, pe acest pământ doar de Bunul Dumnezeu, de măritul Părinte al Îndurărilor. Atât! Ura lui se revarsă până și asupra credinței noastre strămoșești, fără necesarele limite și rețineri, asupra slujitorilor sfintelor altare, se  aruncă asupra „Dumnezeului ortodox”, deoarece ziarul „Cuvântul liber”, al românilor mureșeni, zice el, „preamărește clica clericală, atât de ipocrită, lacomă, perfidă, destrăbălată, infracțională și chiar criminală!”. Ați citit bine! Așa scrie el, negru pe alb! Oare în ce mai poate crede un astfel de individ, după ce face, globalizând, asemenea afirmații, într-o ură dementă, a demolării totale?!

Una din rândul celor mai descalificante insulte, pentru el, este acea trimitere care se referă, la ziarul „Cuvântul liber”, aruncând, cu noroiul inconștienței, pe ziariștii de aici. Este acea referire la „lătratul la unguri”, pentru el, această situație încordată, mai ales după minirăzboiul civil din martie 1990, de la Târgu-Mureș, pusă la cale de extremiști, șovini, neorevizioniști din UDMR, fiind „un copios amuzament.” Încât nu poți să nu te întrebi, însoțit de o serioasă îndoială: oare cel care debitează astfel de inepții este, într-adevăr, român? Oare-i cu mintea întreagă? Chiar nu vede el ce se petrece aici, pe aceste meleaguri mureșene, din decembrie 1989 încoace, cum UDMR, neorevizioniștii, șovinii, extremiștii, autonomiștii își bat joc de România, de legile noastre? Sau țara asta, România, nu-i și patria lui?! Chiar are orbul găinilor? El merge cu tâmpenia atât de departe, încât susține aberația aberațiilor că, la „Cuvântul liber”, ar fi adepți „din compania Smarandei Enache”! Ceva mai stupid nu poate fi închipuit! Doamne, ce are insul acesta în cap? Pleavă și tărâțe?

Pe redactorii ziarului, care, de dragul meseriei, acceptă să lucreze aici, ca buni români, pe bani puțini, din puținul pe care-l avem, doar noi știm cu ce eforturi, nesprijiniți financiar de nimeni, din 22/23 decembrie 1989 încoace, ca ziar independent, scoatem, zilnic, ediția, el îi consideră „tâmpi”, care, cică, ar face „lucrarea antihristului!”. La „Cuvântul liber” s-ar scrie - zice el - „tâmpenii monumentale” de inși „lipsiți de profesionalism”, iar „tâmpele articole ale unor tâmpi” cică ar sprijini „lucrarea anticristului”.

După mintea lui, suntem „o veritabilă celulă a mondialității”, deci prin noi „lucrează mondiali știi anticriști”. Ce poți să mai spui, citind această otravă? Până și „rânduielile noastre românești”, tradițiile, obiceiurile, datinile ar fi „nimicuri popești” ale „obscurantismului clerical”. Într-o căpățână care poate scorni astfel de insulte, de neadevăruri, de aberații, sigur nu pot fi toate „boabele” la locul lor! Acești redactori, truditori la „Cuvântul liber”, sunt profesioniști, buni români, patrioți, care n-au făcut niciodată, din 1990 încoace, pasul îndărăt, sub atâtea amenințări. Acești ziariști, precum și colaboratorii noștri, într-adevăr, excelente personalități, sunt buni creștini, buni profesioni ști! Insul nu ezită, în micimea lui, în mizeria unor afirmații fără acoperire, să judece (cu ce drept?) chiar „calitatea acestui neam românesc.”

Ce vremuri! Am ajuns să ne bălăcărească, să ne insulte toate gunoaiele postdecembriste! Cititorilor ziarului, abonaților numeroși, tuturor românilor de bună-credință, le cerem scuze pentru apariția acestor rânduri. Știm cu toții că astfel de indivizi nu merită nicio atenție. Nici măcar un scuipat! Însă, atunci când periculos se sare peste cal, când minimul bun-simț lipsește, când educația și buna-creștere sunt abandonate, când insul o ia cu totul razna, nu mai poți să taci. Ar fi încurajate nemernicia, delatoria, insulta, lipsa bunului-simț! Am trudit în țara aceasta, România, 56 de ani după absolvirea Filologiei clujene, nu oricum, ci cu o medie generală prin care, prin repartiție guvernamentală, am fost cadru universitar. Timp de 56 de ani m-am situat pe baricada interesului național și a adevărului, ziarist, demnitar al Statului Român, cu două mandate de parlamentar, opt ani deputat!

Prin educație bună, primită în familia mea, țărănească, în biserică și prin credință străbună, în școala începuturilor, apoi la Liceul „Papiu Ilarian”, azi Colegiul Național „Alexandru Papiu Ilarian” din Târgu-Mureș (o carte de vizită și de recomandare a timpului!), în Filologia Universității Clujului, Heidebergul Ardealului, cu marii dascăli pe care i-am avut, sunt considerat, de cunoscuți, de prieteni, de cei din jur, un intelectual, un ziarist, un român respectuos în fața aproapelui.

Așa că pretind să fiu respectat! Pentru că una-i să-ți exprimi, ca român, ca cititor, o opinie de bun-simț, cu reale argumente, și cu totul  alta-i când mojicia, mârlănia, sfidarea, insulta, insolența, surori cu injuria, iau locul necesarului bun-simț!

Da, ca oameni aflați în veghea Părintelui Îndurărilor, avem, și noi, păcatele noastre. Dar chiar așa, să suportăm, cu stoicism, fără replică, să fim scuipați, să fim insultați, să fim atacați, mizerabil, fără niciun motiv, fără discernământul necesar, fără pic de reținere? După cum vedeți, deși-i cunoaștem identitatea, deci el există, nici nu-i pomenim numele insului, care, deconspirat, cel puțin o săptămână n-ar mai îndrăzni să iasă din casă. Insul nu merită nici măcar acea dezonorantă publicitate negativă!

 

 

Lasă un comentariu