„Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui"

Povestește Victor Eftimiu: „După Caragiale, după Delavrancea și Coșbuc, iată-l și pe Vlahuță plecat de pe această vale a plângerilor și a trandafirilor. Căci dacă pentru cei mulți pământul este o vale a plângerii, pentru el era și o înflorire de roze. Avea trandafiri în suflet și lumina cu ei și-i risipea ca o cascadă blândă, ca o revărsare bogată, de-a lungul patriarhalelor cerdacuri din pânzele lui Grigorescu. Așa l-am cunoscut eu pe Vlahuță prin 1910, când locuia în palatul funcționarilor publici de la șosea.

Și această amintire nu vreau s-o șterg din suflet, căci e plină de seninătate. În odăile luminoase și primitoare, înduioșate de surâsul blând al doamnei Vlahuță, maestrul trecea liniștit printre oaspeții săi, cu gesturi lente și armonioase, cu lumini de bunătate în privirea pătrunzătoare. Era un colț de pace și de poezie casa lui Vlahuță. Și toate încăperile erau pline de lumina liniștită a depărtărilor. O mare dragoste de viață, adânc înțeleasă și trăită calm se desprindea din toată făptura lui Vlahuță. Nimic brutal, nimic zgomotos, nimic disarmonic. Omul acesta avea ceva dintr-o altă epocă. Era potolit în gesturi și vorba lui era domoală, plină, totuși de o sonoritate catifelată. O energie care nu îmbrăca niciodată forme violente, dar pe care o ghiceai în ochii sumbri, sub fruntea chinuită de gânduri, sub povara părului bogat și negru.

Știa să rămână poet în mijlocul înfrigurării contemporane și să trăiască pentru ei și ai lui, cu lumea lui de visuri, cărora le dădea o așa de mare intensitate, încât deveneau realizări.

Epicurian delicat, pricepea valoarea nuanțelor. Asemenea albinei, din cea mai umilă manifestare a vieței, culegea mierea parfumată…

L-aș fi visat bătrân, bătrân de tot, săvârșindu-se într-un decor vrednic de el. Dar a murit ca și ceilalți mari prieteni ai săi, moarte săracă și neagră…"

Lasă un comentariu