UNGARIA 1956:REVOLUŢIA ASASINATĂ - Epilog

Aniversarea, la 7 noiembrie 1956, a Marii Revoluţii din Octombrie în ţările europene ale lagărului socialist a fost una pe cât de dramatică, pe atât de penibilă. Cu numai două zile înainte, trupele sovietice intraseră în Budapesta pentru a înăbuşi Revoluţia ungară.

În zilele acelei sângeroase intervenţii, când tancurile „fraţilor de la răsărit" striveau sub şenile lupta pentru libertate a ungurilor, în cotidianul Elõre, oficiosul în limba maghiară al Partidului Muncitoresc Român, apărea simbolic, chiar la 7 noiembrie, editorialul „Bizalom" - Încredere - semnat de scriitorul András Sütõ. După o deşănţată apologie a Marii Revoluţii din Octombrie, a lui Lenin şi a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, cerând încredere în justeţea cauzei comunismului, articolul justifica reprimarea armată a revoluţionarilor care luptau pentru suveranitatea naţională a Ungariei şi împotriva sechestrării poporului ungar într-un sistem politic străin şi neviabil. Dintre zecile de formulări bombastice, redau cele două paragrafe din final. Ele spun totul:

Încredere

„(…) Atunci când partidul lui Lenin a afirmat că acum însă arma criticii trebuie înlocuită cu critica armelor ca o garanţie a victoriei finale (s.n.), în marea hotărâre, în rândul mulţimilor, a strălucit încrederea faţă de Lenin.

Forţa maselor făuritoare de istorie, credinţa şi maturitatea lor au constat în încrederea comunistă. Această lege a creaţiei reprezintă forţa eliberatoare a capacităţii poporului. Cu această credinţă au pornit la luptă comuniştii din ţara noastră şi cu aceasta vom duce la victorie dreptatea poporului: socialismul".

András Sütõ, laureat al Premiului de Stat.

Articolul dovedeşte că pentru a cunoaşte trecutul cuiva nu este neapărat necesară scotocirea dosarelor securităţii, ci doar consultarea colecţiilor ziarelor vremii. Este şocant faptul că această imundă scriere, al cărei manuscris dactilografiat s-a păstrat, a fost comisă tocmai în acele zile teribile când confraţii săi din Uniunea Scriitorilor din Ungaria făcea un apel disperat de încetare a masacrului, iar poetul Juan Jimenes, laureat al premiului Nobel, împreună cu alţi şapte laureaţi ai premiului Nobel protestau împotriva intervenţiei militare a sovieticilor. Zeci de mii de persoane, cea mai mare parte studenţi, manifestau la Paris, Roma, Haga, Bonn, Berna, Copenhaga sau Oslo.

Şi mai trebuie spus că în timp ce scriitorul András Sütõ justifica „subtil", în numele „victoriei finale", folosirea „criticii armelor" împotriva celor de acelaşi neam cu el, au existat în România numeroşi maghiari cinstiţi care au fost solidari cu revoluţionarii din Ungaria şi care pentru curajul lor au înfundat puşcăriile.

Din lunga listă, dăm doar câteva nume: poetul şi scriitorul Géza Páskándi, universitarii dr. István Dobai şi dr. János Dobri, studenţii Benedek Nagy, György Koczka, Kálmán Kelemen, Gyula Dávid, Lajos Vastag, Irén Péterffy. Toţi au făcut ani grei de temniţă. Au fost condamnaţi şi preoţi: 12 evanghelici, 6 unitarieni şi 11 de la Institutul Teologic protestant din Cluj. S-au pronunţat însă şi 13 condamnări la moarte în procesele grupurilor Szoboszlay şi Valea lui Mihai.

A fost condamnat la moarte şi românul Teodor Mărginean, locotenent major în Regimentul de tancuri de la Prundul Bârgăului, pentru că a pornit cu unitatea sa să-i elibereze din penitenciarul din Gherla pe cei care fuseseră arestaţi pentru că apreciaseră ideile Revoluţiei din Ungaria sau dezacordul cu reprimarea ei.

Mulţi români, îndeosebi studenţi, au fost condamnaţi la închisoare pentru curajul de a fi simpatizat cu revoluţionarii unguri din '56. Lui Aurel Baghiu şi Caius Muţiu li s-au confiscat tinereţea şi viitorul pentru „vina" de a fi organizat adunările studenţilor din Timişoara, iar la Bucureşti studenţii Paul Goma si Alexandru Ivasiuc - viitori mari scriitori - au avut aceeaşi soartă pentru curajul de a nu fi fost de acord cu baia de sânge din Ungaria. Colegul lor Ştefan Negrea nu a rezistat torturilor la care a fost supus în închisoare şi s-a sinucis.

În ceea ce îl priveşte pe András Sütõ, el a „evoluat" în cariera sa politică devenind membru al Marii Adunări Naţionale, iar în 1969 (la congresul al X-lea al P.C.R.) membru supleant al C.C. al P.C.R. Desigur, pentru asta a trebuit să plătească preţul comiterii unor texte cu nimic mai puţin ruşinoase decât editorialul său din 7 noiembrie 1956, apărut în cotidianul Elõre. [Te slăvim ţară nouă: „Zile noi, obiceiuri noi" - 1960 Bucureşti, ESPLA]

În ciuda compromisurilor, după 1980 cariera politică a lui Sütõ va cunoaşte o eclipsă, dar el a rămas redactor-şef al celei mai importante publicaţii culturale maghiare Új Élet - Viaţă Nouă, editată de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi a beneficiat în continuare de toate privilegiile rezervate nomenclaturii comuniste.

După schimbarea de regim din 1990 se răsuceşte la 180 de grade şi devine virulent... anticomunist şi naţionalist şi lider de seamă al U.D.M.R. În consecinţă, este reciclat drept „cărturarul maghiarimii transilvane"!

Este greu de înţeles cum în 1995, András Sütõ avea tupeul să scrie în revista Hunnia, nr. 4, decembrie 1995: „Niciodată nu i-am putut ierta pe colegii mei artişti care pentru o sclipire estetică şi-au sacrificat propria mamă", când ştia că el însuşi, în 1956, justificase sacrificarea propriilor fraţi. Nu doar de dragul vreunei „sclipiri estetice" ci cu mult talent şi cultură puse în slujba propriei cariere politice comuniste.

Peste doar un an Sütõ va ajunge chiar preşedinte de onoare al Uniunii Mondiale a Ungurilor de la Budapesta. În această calitate, în 1996, când se împlineau patru decenii de la izbucnirea Revoluţiei ungare, declară (nu se ştie dacă din cinism sau inconştienţă) că „este necesară depistarea şi strângerea într-o culegere a tuturor documentelor apărute în Ungaria, Transilvania şi Subcarpatia ucraineană privind tragedia din 1956 şi publicarea lor!".

Prin scrierea acestor rânduri mi-am propus să fac chiar acest lucru... Cu atât mai mult cu cât toate bazele de date de pe Internet, care se referă la activităţile oamenilor de cultură maghiari din Transilvania referitoare la Revoluţia ungară din 1956, „filtrează" cu deosebită grijă orice informaţie referitoare la acest articol odios şi autorul său. Nici nu este de mirare: pentru Ungaria de după 1990, indiferent ce partid politic s-ar afla la putere, Revoluţia din '56 reprezintă simbolul mândriei naţionale de a fi încercat imposibilul. A face public faptul că scriitorul comunist András Sütõ a girat sângeroasa represiune sovietică l-ar fi descalificat pe „cărturarul maghiarimii transilvane" şi toate structurile politice sau culturale care îl propulsaseră.

Recitind editorialul său din cotidianul Elõre, text scris cu evidentă jubilaţie estetică de fostul laureat al Premiului de Stat, oricine îşi poate da seama că nu talentul sau cultura îi lipseau, dimpotrivă, a avut din ambele cu carul, ci doar caracterul şi capacitatea de a se ruşina. Dacă pentru asta ar trebui să-i ridicăm o statuie, aşa cum propunea cu ceva timp în urmă un nu mai ştiu cine, atunci ea ar trebui înălţată la Budapesta, lângă monumentul martirilor Revoluţiei din 1956, şi nu la Târgu-Mureş!

Istoria arată că revoluţiile sunt fenomene incontrolabile, ca şi erupţiile vulcanice. Şi, asemenea erupţiilor în care lava incandescentă poartă cu sine zgura, un adagiu care se potriveşte atât Revoluţiei franceze din 1789, cât şi Revoluţiei socialiste din octombrie 1917, dar mai ales Revoluţiei ungare din 1956 şi Revoluţiei române din 1989, este acela că revoluţiile sunt concepute de idealişti, înfăptuite de protestatari inocenţi, iar de ele profită oportuniştii şi ticăloşii.

 

Lasă un comentariu