CĂLĂTORIE ÎN TRECUT - HÂZII MEI

A te întoarce în copilărie e echivalent nu cu a te întoarce în trecut, nici în viitor, ci în basm, într-un spațiu al atemporalității, oricât de bine este definit, delimitat geografic.

Ce e decisiv în această călătorie e însă spațiul, tărâmul, locul, pentru că totul are determinări în geografie.

Fiecare se poate întoarce în propriul basm, cu diferențe adesea de neglijat, pentru cei care aparțin unui timp dintr-un ieri mai îndepărtat, și unui loc, dar, din ce în ce mai mult basmele de acum ale copilăriei diferă radical de ale noastre, cei cu mai multe cifre în actele de identitate.

Basmul copilăriei mele s-a derulat între dealuri transilvane, despicate de apele când calme, când învolburate ale unui râu, Șieul, care rămâne reperul locului. La mine nici nu se spunea însă râu, ci vale, iar spațiul era prin excelență mioriotic, deal-vale.

În basmul meu, au fost și feți frumoși și zâne și zmei, dar a fost atâta puritate, atâta inocență, care nu încap în multe copilării.

Când rupi o dumicătură din acest basm e ca și cum ai frânge o pâine, o prescură.

Cea mai frumoasă dumicătură din această prescură e cea cu gust de sărbătoare, o sărbătoare pe cât ar părea de lungă, atât de repede trecea, ca un vis, de la Crăciun la Bobotează, cele două popasuri, la capetele punții dintre doi ani.

Acum, când mă întorc în acea copilărie, pe care n-aș schimba-o cu nicio alta, de niciunde, chiar am sentimentul unei sărbători care leagă Nașterea de Botez, în lumina Mântuitorului.

Eu am trăit în timpul copilăriei mele fascinația celei mai înălțătoare sărbători, cea a bucuriei în tot și în toate.

Iernile copilăriei mele au fost o sărbătoare în albul imaculat al zăpezilor, mari cât casa, cum mai spuneam uneori. De fapt, de la înălțimea copilăriei, toate-mi păreau mari.

Mi-am trecut mereu iernile, în miezul lor, între magie și misticism, între sacru și profan.

Satul meu e, cum s-ar putea altfel, unic pe lume. Și acesta nu e un generic bun pentru oricine. E o realitate a unui timp parcă ieșit din timp.

Nu colindatul, nu mersul cu plugușorul, nici cu turca nu mă fascinau cum mă fascinau „hâzii", obicei unic în zonă, dar probabil că în întreg spațiul românesc, care se repeta și în ajun de Crăciun, în ajun de An Nou, dar mai ales în ajun de Bobotează.

Obiceiul consta în colindatul prin sat, din casă în casă, mascat, în orice, și în haine ponosite, dar și în port popular, de la personaje obișnuite - cioban, hornar, militar etc. - la personaje din tradiția locului, de la miri, nuntași, la preot și la... moarte. Moartea fiind un personaj, îmbrăcat în alb, cu coasă, seceră, cu dinți mari, confecționați din cartofi, cu obraji scorburoși, din făină albă întinsă pe fața umedă, până devenea scoarță hidoasă. Erau niște hâzi frumoși și aceasta nu e doar o figură de stil. Pentru că hâdul, în acest caz, nu are semnificația de urât, cât are semnificația de „altul", de „altcineva".

Frumusețea jocului era întreținută de protejarea anonimatului. Fiecare personaj purta mască, iar marea lui virtute era să nu fie recunoscut cine e dincolo de mască. Se interpretau, așadar, tot felul de roluri, care impuneau nu doar schimbarea ținutei, ci și a vocii, pentru că gazdele erau iscoditoare, fiind o mare satisfacție reușita deconspirării. Adesea, bărbații se îmbrăcau și se purtau „femeiește", iar femeile intrau și ele în pielea bărbaților. Travesti avant la lettre!

Toate camerele caselor rămâneau larg deschise pentru „hâzi", care aveau voie să inspecteze totul, iar femeile erau cel mai curioase să vadă ce au celelalte femei din sat: ce noi lepedee cusute, ce perne noi și ele cusute, câtă ordine era în casă, câtă curățenie.

Părea mai degrabă totul o inspecție sub acoperire pentru femei. Pentru copii, însă, esența obiceiului era construirea unei alte personalități, intrarea într-un alt eu, interpretarea unui rol. Copiii și tineretul umblau cu „hâzii" până spre miezul nopții, ca mai apoi să vină rândul „însuraților".

„Hâzii" erau omeniți cu cozonac, prăjituri, dar și cu băutură. Pentru ca să nu-și ude „obrăzarul", aceștia se întorceau și și-l ridicau să poată bea.

Tot satul devenea teatru și fiecare casă devenea o scenă.

În prima zi de Crăciun, în cea de Anul Nou sau de Bobotează, la biserică mai ales, se emiteau judecăți, se vorbea despre constatările în exercițiul colindatului de „hâzi".

Cu vremea, colinda „hâzilor" s-a restrâns la ajunul Bobotezei, iar cei plecați din sat, întorși din largul lumii, umblă și ei cu „hâzii", dar își fac timp să-i aștepte și acasă.

Nici pe ulițele satului „hâzii" nu-și trădau identitatea.

Într-o localitate din județul meu natal Bistrița-Năsăud, a făcut carieră, în special în perioada interbelică, dar și după, o formulă originală: „teatrul nescris", din Șanț, localitate de care s-a ocupat, cu multă rigurozitate științifică, unul dintre marii noștri sociologi, Dimitrie Gusti.

Invoc acel fenomen pentru că, îmi pare acum, când judec „hâzii", că acest obicei era, între altele, și o formă de teatru nescris, iar în unele cazuri, de teatru mut, în care gesturile erau singurul limbaj de comunicare.

Care e originea, semnificația acestei tradiții rămâne în sarcina cercetătorilor, etnografi, etnologi să stabilească.

De mult îmi visez un „Centru de cercetare etno-folclorică a Văii Șieului", de la izvoare până la vărsare - am spus că ofer spațiul casei părintești ca sediu! Pentru că zona a rămas necercetată și azi-mâine n-o să mai fie cine să povestească. Pentru că satul românesc dispare încet, oricât de mult spune că nu se predă.

Mi-e dor de acei „hâzi" în care ne regăseam cu toții ai satului, costumați în straie din viața noastră, cu „obrăzare" din pânză albă, cu haine de toate zilele sau de sărbătoare, și nicidecum cu măști recuperate de la Halloween.

Dar, din poveste, mult mai este!

Mi-e dor de „hâzii" frumoși de altădată.

Până atunci, ca și-n copilărie, vă-ntreb, nu doar dacă „Primiți cu plugușorul?", „Primiți cu turca?", „Primiți la colindat?", ci mai ales dacă „Primiți hâzii"?

 

Lasă un comentariu