ELENA VĂCĂRESCU (1864-1947)

Se împlinesc, în această lună, șapte decenii de la trecerea în eternitate a Elenei Văcărescu, personalitate marcantă a culturii românești.

Vrednică descendentă a ilustrei familii boierești a Văcăreștilor, cu iubire de neam și cu notabile contribuții în constituirea și dezvoltarea culturii noastre moderne, Elena Văcărescu a avut parte de un destin tragic: în urma unei frumoase povești de dragoste înfiripate între ea și principele moștenitor al tronului Ferdinand, viitorul rege al României, ea a fost silită să ia calea exilului, întrucât o eventuală căsătorie a celor doi tineri era considerată a fi incompatibilă cu rațiunile dinastice. A rămas proverbial, în acest sens, răspunsul dat reginei Elisabeta de către primul-ministru Lascăr Catargiu: „Aiasta nu se poate, Majestate".

Asumându-și cu demnitate soarta, Elena s-a stabilit la Paris unde va purta mereu în suflet amintirea patriei sale dragi, a locurilor natale. Ardentul ei dor de țară se va sublima în vibrante creații poetice, cu larg ecou în cercurile literare ale Franței.

Integrată spiritualității franceze, Elena Văcărescu a rămas întreaga-i viață credincioasă poporului român, devenind, după fericita expresie a lui N. Iorga, o veritabilă „ambasadoare a sufletului românesc", atât prin opera literară cât și prin calitățile sale de diplomat. Merită a fi consemnat, în această privință, faptul că a fost membră a delegațiilor României la Conferințele de Pace desfășurate la Paris, atât după primul, cât și după cel de-Al Doilea Război Mondial. Cu prilejul semnării, la 4 iunie 1920, a Tratatului de Pace de la Trianon, Elena Văcărescu nota în jurnalul său: „Se semnează tratatul care, după atâtea secole, aproape un mileniu de dureroasă despărțire, face să se reîntoarcă acasă copilul drag, această Transilvanie dorită de întregul neam și care, la rându-i, n-a trăit decât din dorul pentru noi".

Cunoscută și apreciată în mediile elevate ale culturii franceze, cultivând relații prietenești cu marcante personalități precum Paul Valery, Marcel Proust și mulți alții, Elena Văcărescu a rămas credincioasă scopului său primordial cu care s-a identificat până la uitare de sine: servirea țării, a poporului său, afirmarea ideii românești în lume. Memorabil, între altele, rămâne discursul său de recepție în Academia Română, vibrantă mărturie a crezului ei de viață: „Alături de pumnul de cenușă, ce rămâne din trecerea noastră prin viață? Rămâne ceva imponderabil și totuși puternic, ceva nematerial dar nespus de activ, rămâne ideea, Domnilor. Fiecare om este exponentul unei idei, iar adevărații nemuritori sunt acei care au știut muri pentru idee.

Am servit și eu, cu toată modestia, o idee. Am servit ideea românească". (subl. E.V.).

Această idee a determinat-o, între altele, să pledeze pentru poporul său și „a patriei cinstite", ca membră a delegațiilor României la conferințele de pace.

După Conferința de Pace de la Paris urmată de semnarea, la 10 februarie 1947, a Tratatului de Pace, octogenară, cu sănătatea zdruncinată, Elena Văcărescu s-a stins din viață în Paris, la numai o săptămână după participarea la istoricul eveniment. Rămășițele ei pământești au fost aduse, conform dorinței sale, în țară, fiind înhumate, alături de iluștrii săi înaintași, în cimitirul Bellu din Capitală.

Rememorând biografia situată la cumpăna veacurilor a acestei proeminente personalități care a ars ca o flacără pe altarul idealului unității românești, semnatarul acestor rânduri nu-și poate reprima o tulburătoare întrebare: unde ne sunt boierii noștri de altădată?

Lasă un comentariu