Anul 2017 este declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind An omagial al iconarilor și pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română.
Biserica noastră ne învață că trebuie să cinstim sfintele icoane, care sunt reprezentări sensibile fie ale lui Dumnezeu în Treime, fie ale Mântuitorului Iisus Hristos, fie ale îngerilor sau ale sfinților. Având în vedere strânsa legătură dintre icoană și persoana pe care o reprezintă, și care legătură se realizează prin sfințirea icoanei, Biserica noastră a explicat adeseori că cinstirea icoanelor nu contravine poruncii a II-a a Decalogului: „Să nu-ți faci chip cioplit nici altă asemănare… și să te închini lor"(Ieșire 20,4), deoarece icoana nu e chip cioplit, nu e idol care n-are existență reală, ci e reprezentarea unei persoane sfinte care există în realitate, iar noi nu ne închinăm materiei din care e făcută icoana, ci persoanei reprezentate în icoană. Prezența sfintelor icoane în biserici și în casele credincioșilor e cu atât mai necesară, cu cât prin ele, ca reprezentări sensibile ale lui Dumnezeu sau ale sfinților, se menține mai vie legătura dintre credincioși și cei pe care ele îi reprezintă, cei dintâi având mai viu în suflet chipul celor din icoane, pe care-i cinstesc și de care se simt mai apropiați. De aceea s-a spus adeseori că icoanele sunt Biblia neștiutorilor de carte.
Recunoscând și acordând icoanelor cinstea ce li se cuvine, Biserica Ortodoxă n-a admis în cultul său icoanele sculptate nici statuile, așa cum a făcut Biserica Romano-Catolică, ci numai icoanele pictate și aceasta nu numai pentru că statuile reamintesc practicile idololatre din păgânism, ci și pentru faptul că icoana pictată fiind o reprezentare mai spirituală, apropie pe credincios cu mintea de persoana zugrăvită și nu unește, cum face sculptura, persoana reprezentată cu cele mărginite în loc și timp, prin materie. Cât privește pe protestanți, care consideră icoanele „chipuri cioplite", ei au dezbrăcat cultul divin de tot ceea ce trezește imaginația și înalță sentimentul, golind bisericile de icoane și transformându-le mai mult în școli de propovăduire a cuvântului dumnezeiesc, care în interior nu mai seamănă cu locașurile de preamărire a lui Dumnezeu și care nu favorizează cu nimic potențarea sentimentului religios.
Icoanele sau reprezentările picturale în Biserica creștină au fost folosite încă de la începutul creștinismului și, începând din secolul IV, se confirmă documentar și cinstirea sau cultul lor. Icoană se numește orice reprezentare picturală a unui personaj sfânt sau a unei scene sfinte, făcută de obicei pe o bucată de lemn, pânză sau hârtie, pe sticlă sau pe zidul bisericii și având un chenar sau cadru de lemn ori metal. Icoana ortodoxă se caracterizează mai întâi prin faptul că este sfințită, că devine deci un obiect de cult, considerat venerabil și cinstit în mod vizibil.
După forma și materialul din care sunt făcute, icoanele pot fi: fixe sau imobile (ca cele de pe pereții tâmplei sau catapetesmei); mobile sau purtătoare, cum sunt cele mai multe icoane. După destinația sau întrebuințarea lor, ele pot fi: a. icoane întrebuințate în biserici sau puse în serviciul cultului oficial public, ca de exemplu: icoanele (fixe) de pe catapeteasmă, icoanele (mobile sau schimbătoare) care se pun pe iconostas (praznicale), icoanele pentru procesiuni, icoanele votive ș.a.; b. icoane întrebuințate în cultul particular (în afară de biserică) - icoane familiale (așezate în case), icoane rutiere (așezate la troițele de la marginea drumurilor), iconițe portabile protectoare (care se poartă la gât sau pe piept) ș.a.
Erezia iconoclasmului (lupta împotriva sfintelor icoane) a obligat Biserica să formuleze o doctrină precisă a icoanelor, doctrină definită îndeosebi la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea (787) și la Sinodul local din Constantinopol ținut la 842-843. După mai mult de un secol de prigoană iconoclastă, în anul 843 s-a restabilit definitiv cultul icoanelor și s-a sărbătorit prima oară, la Bizanț, Duminica Ortodoxiei (prima duminică din postul Paștilor).
Justificând folosirea și necesitatea sfintelor icoane, Sfinții Părinți de la Sinodul VII ecumenic argumentează că ele sunt cerute de condițiile omenești de cunoaștere, dependente de simțuri și de limitele impuse de spațiu și timp: „Fiindcă noi suntem legați de simțuri, nu putem ajunge la cele inteligibile decât prin mijlocirea simbolurilor sensibile, fie prin meditarea Scripturii, fie prin reprezentarea iconografică". Icoanele sunt deci un auxiliar prețios al Sfintelor Scripturi.
Icoana și Evanghelia sunt în strânsă legătură, se sprijină și se clarifică reciproc, colaborând amândouă la răspândirea învățăturii creștine. Un mare teolog contemporan a numit Evanghelia o icoană verbală a lui Hristos, iar icoana o Evanghelie în culori. În icoane credincioșii văd și învață viața și faptele Mântuitorului, virtuțile, eroismul și puterea de jertfire a mucenicilor și sfinților care și-au dat viața pentru triumful credinței creștine în lume. Importanța instructiv-educativă a icoanelor a fost recunoscută întotdeauna de Sfinții Părinți și de marii ierarhi ai Bisericii și de aceea ele sunt atât de mult folosite și cinstite în viața religioasă ortodoxă.
