Henry Van Dyke povestește cum într-o zi geroasă de iarnă a încercat să ajute păsările care căutau cu disperare ceva de mâncare prin grădină... Privind pe fereastră, le urmărea cum scormoneau prin zăpadă, dar din cauza frigului cu greu se puteau mișca... Mila îi cuprinse inima. Cum să le ajute? Atunci îi veni o idee. Să le ademenească în casă. Merse afară și presără boabe și firimituri de pâine din grădină până spre fereastră pe care o lăsă deschisă. Păsările au adunat în grabă hrana, dar n-au intrat… Ieși din nou afară și încercă să le îndemne să intre, dar mai mult le-a speriat... „Oh, spuse el ca pentru sine, dacă aș fi pasăre, atunci ele m-ar înțelege, m-ar asculta și le-aș putea salva!".
Apoi, meditând la acest lucru, toată ființa i se învioră și spuse: „O, Doamne, acum în sfârșit înțeleg! Singura cale prin care ai putut salva omenirea a fost să devii om ca și noi! Și astfel, prin dragostea Ta, ne-ai salvat!"
