SATUL MEU, BURIC DE LUME

Se spune și pe bună dreptate, că veșnicia s-a născut la sat, pentru că satul este cuibarul în care dintru începutul viețuirii noastre neamul acesta s-a adunat, s-a înpuit, s-a mărit și s-a rărit după cum nemernicia unor timpuri au trecut peste el. De ce a rămas mereu în matca lui? Pentru că aici oamenii erau legați unii de alții prin nenumărate fire: erau neamuri, erau buni vecini, aici se legau familiile, în huma lui se veșniceau moșii și strămoșii lor, hotarul le dădea de îmbucat.

Aici timpul se măsura de la sărbători la sărbători creștinești, aici se respectau cu sfințenie datinile și obiceiurile locului, aici se trăia în umbra crucii, aici se viețuia în cinste, în curat, în respect pentru muncă și adevăr. Aici pruncii învățau bunacuviință, smeritul și purtatul în fața celor mari, trebuind a fi harnici și ascultători și să învețe carte atât cât să le fie de folos. Viața omului era trăită într-o muncă nesfârșită din iarnă-n iarnă, pe hotare, în gospodărie, cu puține zile de slobozenie: o duminică, o nuntă, un botez, o înmormântare, o zi de sărbătoare. Atunci omul se veselea, se amărea, se întâlnea cu semenii, se povesteau.

Din sat flăcăii mergeau la armată, la război uneori, pentru a-și apăra neamul și pământul pe care îl știau a fi al lor din moși strămoși și tot aici se înturnau dacă norocul îi mai ținea în viață.

Puțini dintre copii se învred-niceau a merge la alte școli ca să se adape cu știința de carte și să se domnească mai apoi. Aceștia învățau pe rupte pentru a-și mulțumi părinții și neamul care se înnevoiau ai ține pentru a se face oameni. De aici ne-au venit în timp toate mințile noastre mari și luminate care au ridicat în fală și mărire mereu această țară.

Trăind în umbra veacurilor, din totdeauna viața satului a fost grea, cu multă osteneală și trudă, cu puține bucurii, la voia lui Dumnezeu și a vremilor care au trecut peste el, dar măcar aici se trăia în curățenie morală, în cinste și în respect.

Ce este acum satul românesc? În foarte multe cazuri el este tot mai împuținat și îmbătrânit peste măsură, fără vlagă, dezorientat, neputincios, bolnav, trăitor ca într-o continuă agonie, cu hotare tot mai pustiite, cu case tot mai rărite, fără prunci care să împărățească raiul cel neasemuit al copilăriei, fără bucurii, fără cine a duce mai departe un colind, un joc, o cântare, un obicei, o datină străbună. Nu mai are cine învăța aici ce e cinstea, respectul, bunacuviință, smeritul, hărnicia, pentru că cei care ar trebui să o facă sunt pe la orașe, prin alte țări străine unde se fură, se omoară, unde omul se înrobește, unde nu mai e necesară știința de carte, unde tineretul este tot mai analfabet, mai obraznic, mai arogant, mai apucător la alte năravuri, mai îndulcit cu toate păcatele lumii.

În satele care au mai rămas întregi s-au închis școlile dar s-au deschis barurile, s-a împuținat numărul creștinilor închinători pe la sfintele altare, dar a crescut numărul celor care își uită nopțile prin discoteci, aici se fură și se tâlhăresc bătrânii ziua în amiaza mare, lenea și nemunca sunt la vedere.

A secătuit așadar izvorul cel limpede și curat care a adăpat de veacuri veșnicia satului românesc. S-a înnămolit încetul cu încetul șipotul cel dătător de viață, de speranțe și de toate învățămintele cele mari și bune transmise rând pe rând, neam după neam, din

tată-n fiu, spre neuitare. Am pierdut, în bună parte, credința cea adevărată născătoare de virtuți, dragostea de neam și țară, de pământul care ne-a ținut viețuirea pe huma sa, bunătatea și curatul sufletului românesc.

După toate astea putem spune, cu părere de rău, că veșnicia nu se mai naște la sat, că mai de grabă satul, cel care a fost până mai ieri cuibarul lumii, s-a întors din drumul său cel suitor și mergător înainte, înspre pierzanie, înspre pustiire, sufletul său golindu-se, secătuindu-se încetul cu încetul de toate cele mari, bune, adevărate, care i-au dat până acum statornicie și putere. Asta o vedem cu toții și o simțim, mai ales noi care am fost printre ultimii pe care satul i-a făcut oameni și care acum, în tremurul unei lăcrimate pleoape, în clipa unei aduceri aminte, îi simțim nepuțința, zbaterea, clipa nedorită care se apropie. Vor rămâne ulițele tot mai prăfuite, mai triste și mai însingurate, vor râmâne casele tot mai rare și mai îngârbovite de ani, vor rămâne oamenii tot mai înstrăinați unii de alții, ei nemaifiind aceeași truditori și născători de curat, de frumos, păstrători de datini, credințe, obiceiuri, toate acestea pierzându-ne încetul cu încetul în marea neuitării.

Satul a fost până mai ieri flacăra candelei celei veghetoare de viață în colțul nostru de lume, astăzi mucul său de lumină pâlpâie tot mai slab și mai mărunt, iar dacă ea se va stinge vom orbecăii ca cei chiori printr-o lume întinată și îndulcită cu toate păcatele cele pieritoare de demnitate și speranță.

Păstrați așadar, cât încă se mai poate, tot ceea ce mai e de păstrat bun și frumos din satul românesc, pentru a-i prelungi astfel jertfelnica lui viață. Fără el, sufletul nostru va fi sec, rece și pustiu, așa cum este această searbădă și mincinoasă lume.

Lasă un comentariu