Când ne vom întoarce în timp pe cărarea veșniciei noastre pentru a ne măsura vechimea pe aceste meleaguri, vom da mereu și mereu de un moș bătrân, scoborâtor și el din altul mai învechit decât el în statornicia sa, aici, în cuibul veșniciei, unde timpul păstrează încă în huma sa chiar ,,urma pașilor lui Dumnezeu".
Aici, în Adamicul rai al începutului nostru ne-am înmulțit veac după veac, ne-am tot lărgit, spre soare răsare și soare apune hotarul limbii, al credinței, al datinilor, pe care le-am apărat cu viața dată vamei sorții, ca să rămânem aici mereu înmugurind în vreme. Așa ne-am îndumnezeit sub marele Zalmoxis, baciul nostru cel dintâi, care ne-a învățat cele de trebuință pentru toate viețile pe care le vom avea, acestea fiind dragostea de neam și țară, frumosul și bunătatea sufletului, răbdarea, jertfelnicia, credința, fără de care nu există statornicie.
Cu toate aceste daruri semănate în suflete am putut sta drepți și neclintiți în fața tuturor puhoaielor ce au măturat fața pământului nostru, împuținați fiind mai mereu, dar de fiecare dată mai încrezători că suntem sortiți să ne înnoim de-a pururi pe huma acestui loc.
De-atunci încoace, aproape toți mai marii lumii ne-au râvnit pământul, bogățiile, frumusețile neasemuite ale locului. Și mai de fiecare dată nu le-a fost ușor, pentru că au dat aici de un neam netemător de moarte ce își purta peste tot cu sine în suflet și în gând țara, hotarul, moșii și strămoșii lui. De aceea mereu și mereu toate acestea trebuiau a fi apărate cu sânge, cu jertfă, cu lacrimi, pentru a avea trăinicie și pentru a da putere și credință urmașilor.
Poate că așa a vrut Măritul să stăm mai mult timp sub toți asupritorii di-mprejur pentru a ști și-a ne cunoaște mai bine cine ne sunt prietenii și cine dușmanii. Poate că așa ne-a întărit în credință, în voință, în durere, ca să putem fi la sfârșit sămânța din care să se reînnoiască lumea. Tot El ne-a lăsat să înțelegem că numai uniți putem fi puternici și victorioși, că numai alegând dintre noi un om cu dragoste de neam și țară și urmându-l putem izbuti, că numai stând sub umbra dreptei credințe vom veșnici lumea.
Ce facem azi? Ne ștergem din minte încetul cu încetul începutul nostru, marii noștri bărbați care au dus prin veacuri până la noi acest neam înglorindu-l și înveșnicindu-l mereu în ochii lumii. Nu mai avem drag de neam și țară, de pământul care ne-a îndestulat în timp dându-ne de-mbucătură. Nu ne mai înfioară amintirea moșilor și strămoșilor noștri, jertfelnicia lor pentru huma acestui binecuvântat loc, nu ne mai pasă pe cine alegem, ne gândim doar cum să ne facem aici, pe pământ, raiul cel ceresc. De-asta suntem slabi, nevolnici, dezuniți, lipsiți de speranță și apărare, mereu în bătaia vânturilor istoriei, la mila celor mari și puternici.
Suntem învinșii fără luptă, robiți cu voia noastră fără nicio împotriveală, neam fără viitor atâta timp cât nu mai facem nimic pentru țară, ci numai pentru noi. De aceea suntem sub vremi și nu de-asupra lor, pentru că fără onoare, fără demnitate, fără curaj, doar acolo ne este locul.
Acum încă e bine, dar când mai marii lumii își vor da mâna și vor împărți pentru ei, așa cum vor dori această lume, atunci noi nici că vom mai conta. Prietenii de-acum vor fi stăpânii noștri, iar noi care mai credem ca naivii încă în libertate, democrație, egalitate, vom fi iarăși, așa cum am mai fost, zilniciții lor robi. Și asta pentru că n-am știut să păstrăm darurile cele de preț lăsate de moșii și strămoșii noștri drept moștenire, să ne însfințim cu ele mereu din tată-n fii, veac după veac. Acum, ființa noastră cea slabă și râvnitoare de trai bun, s-a lăsat ademenită și îndulcită de toate păcatele lumești, coborând astfel în tina nemerniciei, luându-i-se astfel dreptul său la veșnicire.
