Adevărul despre 15 martie, Ziua maghiarilor de pretutindeni

Mulți gogoși am înghițit noi, românii, în acești 27 de ani, despre multiplele sărbători naționale ale maghiarilor, și mai ales în legătură cu 15 martie, considerată Ziua maghiarilor de pretutindeni. Faptul se datorează în primul rând ignoranței politicienilor noștri ajunși la guvernare, care repetenți la istorie și în goana după putere, cu orice preț, n-au avut răgazul să stea și să rumege ceea ce le-au oferit pe tavă în această materie prietenii lor de coaliție, care erau aceeași, și continuă să fie aceeași, atât pentru cei din stânga sau din dreapta eșichierului politic, cu condiția să dețină frâiele puterii. În acest fel s-a reușit să se formeze și să se împământenească cutume, cu privire la viața acestei minorități, care pare a fi mai importantă decât cea a românilor ce constituie substanța statului și a națiunii. Fără a mai vorbi de rostul celorlalte minorități din țară, care au și ele dreptul lor de a fi băgate în seamă, dar care, în opinia maghiară, nu contează.

Așadar, și anul acesta, la nici o lună și două săptămâni până la cea de a 99-a aniversare a Marii Uniri, 1 decembrie, devenită Ziua națională a României, politicienii noștri n-au reușit să vorbească despre aceasta, pentru că trebuie să se ocupe de ziua de 15 martie a maghiarilor, care musai să devină și zi națională a României.

De ce se insistă atât pentru introducerea acestei zile în calendarul românesc și mai ales la același nivel cu 1 decembrie? Nu atât pentru faptul că ea vizează procentul de 7 la sută din populația de altă etnie a României, ci pentru că, și una și alta, privesc destinul aceluiași teritoriu, adică al Transilvaniei, în două epoci istorice total diferite și cu direcții absolut contrarii. Privit de către unii ca un spațiu de complementaritate, care în concepția lor, ar putea fi când al unuia , când al altuia, aceștia consideră, probabil că sunt la fel de îndreptățiți, și în aceeași măsură să sărbătorească, pe același picior, încercarea de alipire a Transilvaniei la Ungaria, la 15 martie 1848 ( fapt realizat samavolnic, cu prilejul instaurării dualismului austro-ungar la 1867), cu unirea de la 1 Decembrie 1918, consfințită apoi prin tratatul de Pace de la Trianon din iunie 1920, cu consimțământul firesc al marilor puteri.

Numai că aparențele înșală amarnic. Între momentul 15 martie 1848 și 1 decembrie 1918 este o diferență ca de la cer la pământ.

Se vorbește deseori, ca argument, în cercurile maghiare, mai mult sau mai puțin inițiate, că Transilvania n-a fost niciodată a României până la 1918. Așa este! N-a fost a României, pentru că ea însăși este România. Ba chiar inima României, așa cum spunea marele Titulescu. N-a fost a României, dar nici a Ungariei, pentru că ea a fost tot timpul pe propriile picioare, chiar și în vremuri de restriște. Așa de pildă, după desființarea Ungariei la 1541, Transilvania a devenit voievodat vasal Turciei, apoi din 1699 până în 1867, principat autonom al Austriei, ca de altfel și Ungaria, iar numirea guvernatorului era un apanaj exclusiv al Vienei. Faptul că ea a avut recunoaștere românească și în vremurile mai de demult amintim că însăși împărăteasa imperiului Habsburgic, celebra Maria Tereza (1717-1780) vorbea cu mândrie de Transilvania, ca de „ principatul nostru românesc". Mai mult decât atât, cu prilejul vizitei de două luni în Transilvania, la 1773, a urmașului la tronul acesteia, fiul, Iosif al II-lea, la adunarea organizată cu românii de pe plaiurile Bistriței și Năsăudului a adresat acestora proverbialele cuvinte: „Salva Romuli Parva Nepos!" ( Salut mică nepoată a lui Romulus), rămase adânc întipărite în istoria locului prin denumirile celor patru localități din zonă, păstrate și azi: Salva, Romuli, Parva și Nepos.

În consecință, Ungaria și Transilvania au avut același statut, de principate autonome, în cadrul imperiului habsburgic, și niciodată n-a fost parte administrativă a Ungariei ca țară, doar ca imperiu, pe care ei l-au botezat într-un mod cu totul original „Ungaria Mare". Atunci, de unde unguri în Transilvania? Ca toate populațiile turanice care au năvălit în Europa, ungurii nu s-au mulțumit doar cu Panonia unde au descălecat, la 896, ci au făcut incursiuni în împrejurimi, adjudecându-și numeroase teritorii străine, pe care le-au inseminat cu populație maghiară sau de altă etnie (sași, secui etc.), dar și cu o administrație dură, pentru dominarea și dispersarea băștinașilor, și pe care, apoi, le-au considerat de-ale lor. Cu aceste cuceriri teritoriale s-a ajuns la apogeu pe vremea lui Matei Corvin (1458-1490), neam de-al nostru, când imperiul Ungariei a ajuns la cea mai mare întindere.

Este posibil ca istoria să fi decurs în favoarea lor, dacă socotelile nu le-ar fi fost stricate de alți turanici: de turci, care în ofensiva lor prin Europa, i-au înfrânt în lupta de la Mohacs, la 1526, desființându-le statalitatea și transformându-i în pașalâc turcesc. În aceste condiții Ungaria, aflată în situație de avarie, a funcționat prin cei doi plămâni ai imperiului: Slovacia și Transilvania, timp de 174 de ani unde s-au infiltrat mai puternic. De aici și pretenția de a considera ca proprii aceste două teritorii salvatoare.

Cu toate că eliberarea, la 1699, de către austrieci de sub îndelungatul jug turcesc a constituit o gură de oxigen pentru unguri, satisfacția lor n-a fost deplină pentru că ieșind de sub o ocupație( turcească), au intrat sub o altă ocupație ( austriacă), unde s-au simțit într-adevăr mai confortabil, dar lipsiți de posibilitatea de a valorifica roadele imperiului, înghețat cu 174 de ani în urmă, la 1526. Așa că, încă din a doua zi, din 1700, gândul le-a fost mereu la a învăța cât mai multe de la austrieci pentru a putea fi pe picioarele lor, urmărind necontenit momentul în care să se desprindă de aceștia, adjudecându-și partea de imperiu aflat în mâinile habsburgilor. Momentul desprinderii a fost anul 1848, când Austria slăbise prin pierderea războiul cu Franța, de unde a venit și valul revoluției care bântuia Europa. Astfel, ca să sune mai bine epocii, toate acțiunile lor au fost îmbrăcate în haina revoluției, care ascundeau de fapt gândurile și faptele lor meschine. Adică, de ce să fie austriecii, și nu ei, beneficiarii imperiului constituit pe vremea lui Matei Corvin și înghețat la 1526 în urma cuceririlor turcești. Numai că sensul adevărat al acțiunilor lor așa-zis revoluționare, de redare a libertății popoarelor de sub austrieci a fost repede demascat de conținutul proclamației în 12 puncte a lui Kosuth, ținută la 15 martie 1848, moment în care a și fost demarată revoluția, care la punctul 12 prevedea uniune, adică alipirea necondiționată a Transilvaniei și Slovaciei la Ungaria. De aici și refuzul românilor sub Avram Iancu și ceilalți revoluționari de a merge alături de ei, soldat cu un crâncen război civil în Transilvania, (unguri contra români și sași), și care prin lupta lor a făcut ca Uniunea să nu mai aibă loc atunci. Ea s-a întâmplat totuși, în mod samavolnic, după 19 ani, la 1867, prin votul Dietei de la Cluj, când Viena n-a mai putut face față presiunii Budapestei și a acceptat dualismul, adică transformarea imperiului habsburgic în imperiu austro-ungar, cu consecințele pe care le știm. Adică, habsburgii cu Cisleithania, iar ungurii cu Transleithania.

Iată deci ce „zi importantă" pentru români propun parlamentarii maghiari, spre aprobarea Parlamentului, pentru a fi sărbătorită ca zi națională pe teritoriul României. O batjocură și o obrăznicie cum nu se mai poate. Să sperăm că imprevizibilii parlamentari ai PSD și ALDE din arcul guvernamental vor avea atâta discernământ și nu vor face istorica greșeală, de a transforma, într-adevăr o zi de doliu pentru români, în moment de bucurie pentru cei care nici acum nu renunță la ideea că Transilvania, chiar cu toate asigurările lui Viktor Orbán, va fi, cândva, în maghiară.

Îi sfătuim pe cei care doresc lămuriri suplimentare pe acest subiect să citească, cărțile, „Vremuri de osândă" a reghineanului Alexandru Ceușianu și „Ungaria, lungul drum spre Trianon".

 

Lasă un comentariu