În Australia verile sunt toride. Crescătorii de animale n-ar avea apa necesară dacă nu ar săpa gropi mari pentru apă, poate chiar în vecinătatea unei umbre răcoroase de pădure. Și, ca nu cumva să se întâmple ca animalele sălbatice să vină și să bea apa, cu atâta grijă adunată, trebuie să fie angajat un paznic care să aibă o armă și să fie oricând gata să tragă dacă fiarele pădurii ar îndrăzni să se apropie.
Iată-l pe paznic cum moțăie la umbră, dar cu urechile ciulite la fiecare foșnet. Este amiază, o amiază de cuptor. În căldura soarelui fierbinte toate stau în nemișcare: copacii, apa, paznicul. Deodată, un foșnet se aude scurt. Paznicul întoarce capul și vede un cangur. Era un cangur mamă cu un puișor drăgălaș în buzunarul lui de la piept. Probabil că, setea este atât de mare încât le-a dat curaj celor două făpturi să se apropie. Nici pe departe nu semănau cu niște fiare, ci mai degrabă cu două ființe drăgălașe pe care paznicul le-ar lăsa să bea, dacă nu ar fi fost ordinul stăpânului.
Cu ochii țintă la paznic, cangurița, mai face un pas spre apă. Paznicul ia pușca de la picior. Cangurul mai face doi pași. Paznicul pune arma la ochi și îi spune în gând: mai bine ai face să nu te apropii să bei, că am să trag! Cangurița mai face un pas, apoi încă unul, și încă doi, încet de tot, și în acest timp nu-și ia ochii din ochii paznicului. Acesta e pus într-o mare încurcătură: Cum să tragă? Dar în cine să tragă? Dacă trage în mamă, o să rămână puiul singur. Cine o să aibă grijă de el?
Mama hotărâtă mai face un pas. Paznicul pune degetul pe trăgaci. Cele două făpturi însetate ajung chiar la marginea gropii și paznicul își spune: dacă te apleci să bei, am să trag! Dar cangurița nu mai face niciun pas. Un glas neauzit de paznic îi spune puiului: „Du-te și bea!"
Puiul sare bucuros, se duce până la apă, bea pe săturate și se întoarce. Se așează și mai bucuros la locul lui, spune cu un glas neauzit „mulțumesc", dar de data aceasta paznicul parcă prinde sunetele acestui glas rămâne mut de uimire. Mama pleacă fără să bea. Fără să bea măcar un strop de apă!
La multe se aștepta paznicul, dar la asta nu! Cum e posibil? Să înțeleagă această mamă ce înseamnă sacrificiu? Să înțeleagă oare că trebuie să riște, și până unde să riște pentru puiul ei? Da! Cu adevărat, dragostea găsește o cale! Dragostea suferă totul, crede totul, nădăjduiește totul! Și cu atât mai mult, dragostea unei mame!
