Manuscrisul de jad - Patriarhul Miron Cristea Descoperirea operei

Îi recitim Patriarhului Miron Cristea, la împlinirea a 150 de ani de la naștere, pastoralele, cuvântările, eseurile, studiile, articolele din Telegraful român, ordinele, apelurile, scrisorile ca îndrumare spre un timp doar al Iubirii și Împăcării. Patriarhul își așează opera pe metafora evanghelică a apei vii prin care omul își află căile de izbăvire. Descoperind-o astfel, ieșim din precaritate, într-o lume în care doar cunoașterea nu e de-ajuns, simțindu-se nevoia înțelepciunii, a Iubirii și Împăcării, a comunicării alături de comunicație; într-o lume, ilustrează Andrei Marga în seria Diagnozelor sale, a asimetriei, a vidului valorilor, a haosului, a cinismului, a infantilismului, a turbulenței, a riscului, a narcisismului, a cleptocrației.

Într-o astfel de lume, opera Patriarhului, purtând „semnul vestitor de bine", cum consemna I. Lupaș în introducere la volumul al V-lea din seria Pastorale, predici, cuvântări, e purtătoare de grijă și avertisment, venind parcă din „Cântarea Cântărilor": „Prindeți vulpile, prindeți puii lor, ele ne strică viile, că via noastră acum e în floare". Semnul vestitor de bine din opera Patriarhului e cel al ieșirii din nesiguranță, din fragilitatea cotidiană, prin raportarea la exemplaritate, onoare și creație, model cultural, prin care, scria Mihai Eminescu într-un articol din Timpul, viața înaintează, „sporind și întărindu-se". Publicistul din redacția Timpul credea în creșterea vieții prin întemeierile înaintașilor. Patriarhul Miron Cristea este ilustru înaintaș, iar opera sa, „o problemă de lung studiu", emanând, și pentru ziua noastră, înțelesuri, forță a conștiinței, onoare și frumusețe. „Uriașa sa personalitate - susține scriitorul Ilie Șandru, reputat exeget al Patriarhului - este la fel de vie printre contemporanii noștri". Astfel, sintagma din inscripția de pe piatra de mormânt a Patriarhului, așteptând Învierea, își amplifică semnificațiile, reverberând spre ideea de continuă Înviere a neamului și necesara Înviere a operei în posteritate. La un an de la Marea Unire, la o reuniune a Universității din București, Elie Miron Cristea vorbea de „Învierea Domnului și Învierea noastră națională", iar în Cuvântarea din 1 septembrie 1920, de la Câmpeni, la Centenarul morții lui Avram Iancu, numește învierea națională prin demnitatea de neam ridicată la înălțime de sabia lui Iancu și „bravura ostașilor săi" ce răscolesc conștiințe și întăresc energia românească.

Ideea de înviere a neamului îi era Patriarhului statornic crez, înțelegând-o ca pe „închegarea într-o singură patrie mărită", detaliind pe această temă în prima Pastorală adresată credincioșilor în calitatea de Mitropolit Primat al Bisericii Ortodoxe Române, 1920. În gândul și trăirea Patriarhului, învierea neamului (în scrierile altor Înalți Ierarhi, dar și în scrieri aparținând literaturii române, apare ideea de trezire a neamului) e acțiune continuă, spre a nu învinge ura „ce vrea să împiedice închegarea noastră într-un neam". Patriarhul invocă, programatic, cuvintele Apostolului Pavel: „Nu vă lăsați amăgiți în nicio privință și nici într-un chip!".

Opera sa exprimă virtuțile creștinești în simbioză cu cele culturale și istorice, cu ceea ce Patriarhul numea „dulcea noastră limbă românească" care „se poate preface în sângele nostru" și se poate asimila ființei și firii românești. Într-un Ordin din 1 ianuarie 1912, trimis spre parohii pledează pentru temeinicia unei culturi menite să reverbereze și mai mult mesajul bisericii creștine care din cele mai vechi timpuri a lucrat „nu numai pentru propovăduirea învățăturilor sale și îndrumarea omenimei pe cărările mântuitoare ale Evangheliei lui Christos, ci și pentru lățirea unei culturi temeinice în păturile cele mai largi ale poporului. Cu cât omul este mai luminat, mai cult, cu atât mai bine poate pricepe sublimitatea legii creștine". Astfel, în Precuvântare la volumul „Pastorale și cuvântări ale unui episcop român în țară sub stăpânire străină (1910-1918)", Înaltul Ierarh apare preocupat de căutarea adevărurilor „pentru a deștepta și întări iubirea de moșia română".

Posterității i se cere căutarea adevărurilor vieții și operei Patriarhului, învierea acestora prin studiu și respect. Nietzsche credea că un popor este mare prin felul în care își respectă oamenii mari. Căci, cum scria poetul francez La Tour du Pin: „Când de legendă-o țară se desparte/ Să moară osândită-n frig va fi".

În imagine: Valentin Marica, la Zilele „Miron Cristea", de la Toplița Română, ediția 2017.

 

Lasă un comentariu