În tot timpul primului război mondial, dar mai cu seamă în cursul anului 1918, națiunile oprimate din monarhia austro-ungară au desfășurat o luptă susținută, atât înăuntru, cât și în afara acesteia, pentru a-și realiza aspirațiile lor naționale.
Prin forța împrejurărilor, mai puțin cercetată, activitatea reprezentanților acestor națiuni în afara monarhiei a făcut în istoriografia românească obiectul unei atenții limitate. Faptul impune, cu necesitate, o cunoaștere mai profundă a momentului deosebit de important de solidarizare a reprezentanților națiunilor asuprite ce emigraseră în Statele Unite ale Americii de Nord, unde au întemeiat „Uniunea Democratică a Europei Centrale", numită curent și „Uniunea Medio-Europeană", care, în 26 octombrie 1918, la Philadelphia, semnează Declarația de independență a popoarelor din Europa Centrală și Răsăriteană a căror împuterniciți autorizați erau.
Datorită activității neobosite a căpitanului Vasile Stoica în Statele Unite, locul românilor în acest adevărat organism politic internațional a fost unul de mare cinste.
De mai mulți ani, românii, slovacii, cehii, sârbii, etc. emigrați din monarhia austro-ungară în Statele Unite, colaborau în numeroase domenii de activitate, organizând acțiuni politice comune, ca de exemplu cea de la 1911, și încă altele în anii următori.
Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, colaborarea dintre emigranții popoarelor oprimate ale Austro-Ungariei devine o necesitate tot mai stringentă cu atât mai mult cu cât și cei rămași acasă căutau să se unească și să acționeze în scopul eliberării. Din păcate, intrând în război cu Austro-Ungaria, Statele Unite i-au considerat pe imigranți, e adevărat că pentru scurtă vreme, inamici potențiali în calitatea lor de străini proveniți dintr-o țară inamică.
Acestui neajuns inițial i se mai adăugau și două prejudecăți adânc înrădăcinate în opinia publică și diplomatică americană ce trebuiau grabnic înlăturate: prima consta în aceea că Austro-Ungaria îndeplinește o mare misiune civilizatoare în Răsăritul Europei, motiv pentru care ar trebui menținută, și a doua, că românii, iugoslavii, cehoslovacii și polonezii o dată eliberați vor intra, chipurile, în conflict între ei și vor pune în pericol pacea Europei. Desigur, toate acestea apar ca motivații temeinice și serioase pentru a determina încheierea unui front comun de luptă care să spulbere aceste penibile prejudecăți, și, în cele din urmă, să atragă de partea lor atât opinia publică, cât și cea a diplomației americane. Ideea unei colaborări mai largi între imigranții principalelor națiuni asuprite din Austro-Ungaria se pare că a fost nutrită de câteva din personalitățile implicate în luptă. Una dintre acestea, potrivit afirmației lui V. Stoica, a fost generalul Stefanik, încă în iulie 1917, iar mai apoi Thomas G. Masaryk.
În 7 mai 1918, când dr. Thomas Masaryk sosește din Rusia, va fi primit sărbătorește nu numai de cehoslovaci, ci și de românii, polonezii și iugoslavii din Cleveland. Urându-i bun venit în numele românilor americani, Vasile Stoica îi solicită, în fața imensei asistențe din sala „Gray's Armory", să se pună în fruntea celor „patru neamuri".
Deosebit de semnificativ este faptul că a existat chiar și un american care a întrevăzut, exact la acea vreme, utilitatea unui front comun al imigranților. Este vorba de profesorul Herbert A. Miller de la colegiul din Oberlin, pe care-l părăsește pentru a se dedica tocmai acestei acțiuni politice de creare a unui front unit al reprezentanților națiunilor oprimate din monarhia habsburgică. Deși declară că face acest gest din proprie inițiativă, vorbește, totuși, adesea în numele guvernului american; mai mult, el apare și ca personalitatea ce face legătura dintre reprezentanții imigranților naționalităților și guvern. Faptul îndreptățește ipoteza că el avea în problemă un rol semioficial, și aceasta pare cu atât mai plauzibil cu cât chiar societatea întemeiată cu ajutorul său avea același statut. Este inexplicabil, dacă nu paradoxal, că deși contribuția sa la realizarea „Uniunii" a fost realmente substanțială, totuși, rolul său a rămas, nu cunoaștem de ce, în umbră până azi. Impulsionând constituirea Ligii Naționale Române în Statele Unite, H. A. Miller declara, încă, în mai 1918, că a avut întâlniri cu o seamă de reprezentanți ai națiunilor asuprite din imperiul austro-ungar și au discutat împreună chestiunea unirii lor într-un front comun de luptă relevând, totodată, că „încă înainte de război s-a gândit la micile națiuni ce zac subjugate."
(va urma)
