Cine nu se cutremură auzind „Altarul Mânăstirii Putna", bucată muzicală închinată aceluia care a fost Ștefan cel Mare, născut din viță strămoșească sănătoasă cu fire adânci în istoria neamului; bine l-a prins și poetul D. Bolintineanu în Mama lui Ștefan cel Mare. Care ascultător nu este cuprins de un sfânt fior auzind Deșteaptă-te, Române!, sau mai spre izvoarele istoriei, epopeile: Ultima noapte a lui Mihai Viteazul, de D. Bolintineanu, sau volumul Ostașii noștri, de V. Alecsandri? Ce suflet de român nu tresare la îndrăzneala de veșnică amintire de la Rovine, citind Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu. Și mai spre începuturi, ascultând opera Decebal, de Gh. Dumitrescu, sau opera Oedip, de George Enescu, ele produc adevărate fulgere spre epocile apuse, dar veșnic vii în inimile noastre, pentru a vedea farmecul din care s-a născut dragostea de glie și cultul cerului și al pământului la poporul român. Și marele sculptor de la Hobița a fost frământat de istorie pentru că și-a iubit neamul cu tradițiile și obiceiurile lui care-l deosebesc de alte neamuri și a creat pentru strămoși și pentru noi, pentru cei de mâine și pentru întreaga lume a artei. Constantin Brâncuși a fost crescut și educat în cultul Patriei, fiind încălzit de dragostea de glie care ardea în inima mamei sale, „Măria diaconului". Fiind ajutat de Biserica strămoșească pentru a-și desăvârși chemarea, Constantin Brâncuși a dovedit mult respect. Simțind ceea ce simțea tot românul adevărat, Constantin Brâncuși a fost alături de cei în suferință, lăsând pentru aceștia însemnate monumente. Singur artistul mărturisește: „ ... Coloana este simbolul unității și bunătății... simbolul aspirației către o lume fără conflicte. Coloana este o scară spre raiul ceresc... " . Coloana infinită reprezintă și o încununare a creației brâncușiene, încununare închinată moșilor și strămoșilor săi uniți prin lanțul treptelor. Coloana, după criticii autorizați, este măreață nu numai prin robustețe, construcție și nici numai prin arhitectură; ea poate să aibă și semnificații mitice mai profunde decât caracterul decorativ al coloanelor de pe „pridvoarele caselor oltenești". Coloana are rădăcini în „stâlpii pomenirii", în „răbojul neamului" și cu atât importanța ei național-artistică se mărește. Chiar în comuna sa natală, Hobița-Peștișani, există, la vechea bisericuță de lemn a cimitirului, stâlpi ciopliți într-un mod asemănător cu acela al Coloanei fără sfârșit. Coloana infinită este o realitate: cei treizeci de metri înălțime simbolizează un urcuș permanent cu greutăți multe, dar cu mai multe satisfacții, așa cum se prezintă Scara nevoințelor. Pe un plan mai larg, Coloana nesfârșită este „un semn al răscumpărării", al păstrării ființei noastre nealterate și totodată un prinos adus celor jertfiți pentru apărarea vetrei lor sacre. Așa se explică și cadranul solar format din umbra ei. Această umbră, care apare la apariția soarelui, indică precis ora zilei sau liniștea nopții sub clar de lună, devenită în acest caz, „zodiacul" celor din jur. Coloana infinită - în această viziune, nu este nici sculptură, nici arhitectură, este o idee a lumii întrupată în metal, piatră și spațiu.Umanismul marelui sculptor întrunește în chip tainic armonia veacurilor și ecoul artelor și oricine se apropie de arta lui cu adâncă evlavie. Creația lui C. Brâncuși este un „cult al împăcării meridianelor și paralelelor umane". Se cuvine să ne referim și la înțelegerea religios-duhovnicească a Coloanei eroilor de la Târgu Jiu - „Coloana nesfârșită este cuvântul sufletului către eternitate - tâlcuiește alt apropiat al lui Constantin Brâncuși, Tretie Paleolog, - este fulgerul Judecății de apoi, care va cutremura pe toți pământenii în viață sau decedați, este ecoul spiritual al veșniciei cu rezonanță în inima fiecăruia... Tripticul de la Târgu Jiu este via reggia deschisă artei universale". Această cale este interpretată de mulți ca o „mitologie", dar nu o mitologie simplă, creată, ci izvorâtă dintru începuturile ființei strămoșilor noștri traco-geto-daci, din acel patrimoniu primordial. O altă ipostază a autenticității artei sculpturale este și amprenta credinței ortodoxe nesesizată de mulți. Din această cauză a neînțelegerii acestui aspect s-a creat în jurul operei marelui artist un văl de interpretare mitologică, străin viziunii românești, însuși C. Brâncuși închinând arta viitorului: „Am făcut și eu pași spre nisipul eternității... ", iată o mărturisire sinceră, care trebuie scutită de orice comentariu, pentru că „arta este lupta expresiei împotriva morții". C. Brâncuși era pătruns de un cult al Patriei. Naționalismul său l-a mărturisit în opera sa. Pe lângă lacrimile depuse la rădăcina Columnei lui Traian sau oftările la nișele de glorie ale Mausoleului de la Mărășești, artistul dă expresie, viață și nădejde urmașilor prin ridicarea Coloanei fără sfârșit. El gândește, realizează și înfige în acest pământ străbun simbolul veșniciei, împletind nostalgia trecutului cu succesele prezentului, nădejdile celor de mâine cu cele ce vor urma până la obștescul sfârșit. Poporul nostru și-a mângâiat durerea și a ridicat monumente cu diferite prilejuri - unele nedorite, cum a fost primul război mondial, ca de altfel toate războaiele - pentru a ține trează conștiința de neam și cultul libertății, neatârnării și suveranității. Așa se explică dragostea pe care astăzi întreaga cultură românească o manifestă pentru creația lui C. Brâncuși și mai ales pentru Coloana infinită. Admirăm nu numai perfecțiunea și spiritul care le-a zămislit; refacem nu numai etapele individuale, ci drumul unei culturi care a cunoscut un neîncetat proces de esențializare și de captare a ceea ce este permanent uman. Pentru că viața și opera lui Brâncuși reprezintă această superioară îngemănare între ce este particular modului românesc de gândire și ceea ce acest mod de gândire a înscris în circuitul valorilor universale. C. Brâncuși nu este pentru noi, românii, numai un artist de geniu, ci o permanență a culturii noastre, iar pentru alții „C. Brâncuși este o gazdă" care a pregătit un „ospăț spiritual misterios. El dăruiește o formă universală nepieritoare miturilor ascunse ale tradițiilor milenare", sublinia Jacques Lassaigne. Lângă Coloana fără sfârșit s-au săvârșit de-a lungul timpului - în afara sfințirii oficiale de la 27 octombrie 1938 - nenumărate pomeniri și parastase. Tradiția locală a luat amploare. Lângă chipul rece al columnei ardeau feștile și candele pentru cei plecați dintre noi - moși-strămoși, eroi, martiri, mai ales la începutul Postului Mare. Dezlegarea sărindarelor și pomenirea eroilor întregirii neamului se făcea de obicei la Înălțarea Domnului, „Ziua eroilor", când, pe lângă cele ale panihidei, se fredonau cântece patriotice-naționale. De aceea să zicem cu Psalmistul: „Bine este a ne mărturisi Domnului a vesti mila Lui dimineața și adevărul Său în toată noaptea" (Ps. XXXIII, 1) și să chemăm eroii în fiecare popas aniversar și să-i asigurăm că îndemnul lor: Spuneți generațiilor viitoare că noi ne-am dăruit suprema jertfă pe câmpurile de bătaie, este glasul gliei străbune și pentru ea suntem gata oricând să ne dăm viața, s-o apărăm și să o transmitem urmașilor, virgină și curată ca o lacrimă. Curcubeul libertății are stâlpi eterni. El se sprijină aievea și în artă pe Columna lui Traian, pe Monumentul Tropaeum Traiani, pe Mausoleul de la Mărășești, iar Coloana infinită este cununa acestora.
