Nu e doar regizorul meu preferat. Autorul „Adelei", al „Crailor de Curtea Veche", și al încă 17 lung-metraje dominate de o undă psihologică de sensibilă finețe, maestrul Mircea Veroiu se integrează de mult timp în categoria monștrilor sacri ai cinematografiei naționale. L-am întâlnit lucrând la montajul și post-sincronul ultimului său film, „Femeia în roșu", în subsolul Teatrului Național din București, după ce am asistat și la câteva filmări. Cunoașterea tehnică a rezultatului de pe pânza marelui ecran a fost pentru mine o experiență cu totul deosebită și mult mai complicată decât pare din afară.
În așteptarea premierei, mi-a mărturisit:
- Drumul meu către regie a pornit de la un nume - Laurian Comis. El este un om care a plecat din țară în urmă cu 30 de ani. A intuit, probabil, în mine (fiind un individ cu o forță de penetrare psihologică ieșită din comun), eu desenând foarte bine la vremea aceea, când aveam și eu 20 de ani..., acest „individ vizual". Și ulterior, probabil, o anumită însușire pe care o am. A contribuit ca filmele mele să devină, așa cum ați spus, și vă mulțumesc pentru vorbele frumoase, dar care au un foarte mare dezavantaj: vă vor plasa pe dvs. într-o lumină proastă, pentru că astăzi, a spune că îți plac filmele lui Veroiu e aproape un lucru vinovat. Spun asta, deși poate părea un alint sau o butadă, pentru că în ultima vreme tot ce realizez este „mitraliat" de către o parte din critică, ba, mai mult, am avut surpriza să găsesc într-o publicație următoarea afirmație, „culeasă" cu aldine: „NU MAI EXISTĂ NICI DREPTATE, NICI OPERĂ". Semnătura era a domnului Laurențiu Damian. Am rămas stupefiat citind asta, deci, în virtutea acestei afirmații scrise de un om inteligent, vă spun, fiți atentă când afirmați că vă plac filmele mele sau că ați găsit structuri psihologice!
- Vă contrazic, în virtutea unui film relativ recent, premiat la Arcanchon - „Somnul insulei", nemaivorbind de „Adela", pentru care v-au recompensat „de afară", cu Marele Premiu la San Remo. Iar „Craii de Curtea Veche" este o ecranizare pe care orice cinematografie ar invidia-o. Deci, în virtutea tuturor acestora, mă bucur că nu v-ați ținut de cuvânt și ați continuat să faceți film!
- Eu m-am ținut de cuvânt, pentru că nu am afirmat că nu mai filmez după „Craii de Curtea Veche", ci cred că acela va fi ultimul meu film. Dar nu pentru că m-aș retrage eu din cinematografie. Ci pentru că se va retrage cinematografia, va dispărea. Așa cum, astăzi, față de dvs., afirm, sunt aproape convins că „Femeia în roșu" va fi ultimul meu film, pentru că CINEMATOGRAFIA DISPARE. Gândiți-vă că este exact ca în povestea cu cei 10 negri mititei. Când am revenit în țară, după ce am stat 7 ani în Franța, se făceau 6 - 7 filme. Acum se mai fac două. Banii rămân aceeași, nimeni dintre cei care lucrează în domeniul culturii nu poate scăpa din forma de oțel a butadei geniale, a lui Andrei Pleșu, cum că „În România, pentru cultură se alocă nimic virgulă ceva". Butada asta acoperă totul. Nu putem ieși din ea. Iar acum se acordă „nimic virgulă ceva... mai puțin", ca să-mi permit să comentez butada, deși ea e de necomentat, fiind perfectă. Ca atare, asta am vrut să spun: o să mă pierdeți nu numai pe mine, o să pierdeți tot. S-a terminat. Nu mai există Pițe, Veroi, Danieluci sau Vaeni, Pintilii, mă rog. Pintilie nu, pentru că el ține de un alt sistem, deci banii pe care îi primește el, îi primește de la Ministerul Culturii. Și ăsta iar e un lucru interesant. Sunt incriminate, comentate, desființate în scris cele 3 Case de Filme ale Consiliului Național al Centrului Național al Cinematografiei, dar niciodată, nimeni nu comentează această a patra casă de film, o „casă ascunsă", ca să zic așa. Aparține Ministerului Culturii, care funcționează tot cu bani publici, completați, e drept, cu contribuția unui producător străin, și unde se practică strictamente aceeași politică. Pintilie face filmele lui Pintilie, la casa unde este director Pintilie. Nimeni nu se supără, nimeni nu remarcă, chiar îndrăznesc să spun că sunt convins că nu știați toate astea. Deci, vedeți de ce vă avertizez dacă sunt un regizor pe care-l apreciați, pentru că riscați să vă faceți dușmani în profesie, ceea ce, la vârsta dvs., nu e tocmai ideal!
- Deja am scris, în trei ani de presă, mult despre filmele dumneavoastră, ca să dau înapoi, oricum ar fi prea târziu. Revenind la o mai veche curiozitate a mea, de ce v-ați orientat spre filmul de autor?
- Pentru că eu consider că dacă, într-o lume în care înfiorător de puțini, „zero.. virgulă", câțiva au șansa, privilegiul de a putea face ce cred și ce simt în materie de film, măcar aceia să o facă! Eu am acest privilegiu. Eu nu am făcut niciodată un film de comandă. Or, astăzi, când apar pe bandă rulantă filme amerciane identice între ele, mi se pare că ar fi efectiv „crimă" să mă gândesc să fac un film de comandă, ca să intereseze publicul: bătăi, pistoale, mă rog, mai nou există și la noi criminalitate, deci s-ar putea face niște filme polițiste și în România, mai ales cu corupția adâncă din sistemul judiciar și polițienesc, care ar fi mult mai interesante de studiat. Probabil că acele filme, pe diferite filiere, ar putea fi oprite! M-am orientat, deci, către filmul de autor și pentru că sunt un om care am avut șansa și poate energia interioară de a face întotdeauna, toată viața, ce mi-am dorit. Mi-am dorit să fac filme de autor, firește.
- În ciuda sensibilității pe care mulți v-au remarcat-o, se pare că sunteți un om puternic. Cum se împacă cele două trăsături?
- Se împacă așa: a învins sensibilul, și nu puternicul. Am avut un atac de cord, nu mai sunt foarte sănătos. Puternicul e de fapt un individ fals, pe care l-am construit, pentru că fără el n-aș fi putut să rămân în picioare. Deci, a câștigat sensibilul. Pe de altă parte, în pofida iarăși a ceea ce crede lumea, meseria de regizor e o meserie de soldat. El este în egală măsură diplomat și combatant. Diplomat pentru că relațiile sunt complexe, de la relațiile de cabinet, ca să zic așa, adică de consilii de administrație, până la relația cu actorul, care iar e o relație diplomatică, la relația cu colaboratorii, idem. Din fericire, viața mea a fost, din acest punct de vedere, un șir de succese și de prietenii cu cei mai mulți dintre colaboratorii mei. Și acum, iată, sunt asociat cu operatori foarte buni, mă refer la Marian Stanciu, în cinematografie, la Liviu Pojoni, în televiziune, deci melange-ul ăsta de sensibilitate și forță cred că este una din însușirile de căpătâi. Cine nu le are pe amândouă în niciun caz nu poate face film la noi în țară. Sunt unii care o au numai pe a doua - forța. Dar un individ slab care să facă filme nu cunosc. Chiar „delicatul" Blaier, care este de o fragilitate ... de ai spune că e o floare, e un individ cu o îndărătnicie și o putere latentă remarcabile.
- Deși am vorbit cu doi dintre actorii care joacă în „Femeia în roșu" - Cătălina Mustață și Marius Stănescu - despre subiectul filmului, sunteți cel mai îndreptățit să-l comentați.
- Este un caz dramatic, o existență dramatică a unei românce plecată în America la începutul secolului, și m-a atras foarte mult cartea, care este scrisă de o triadă: Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș, care mi-au oferit, de altfel, foarte deschis și loial, posibilitatea de face scenariu, deci de a adapta cartea, nu de a face o ecranizare extrem de fidelă. Destinul acestei Ana Cumpănașu mi se pare foarte interesant. Nu m-a interesat niciodată să fac filme conjuncturale, așa-zisele filme de actualitate, cum se chemau pe vremuri, sau filmele, vezi, Doamne, „împotriva Puterii" făcute astăzi. Sunt filme conjuncturale a căror viață e scurtă, chiar dacă sunt foarte bine realizate. Mă interesează mai mult destinele individuale pentru că, în general, filmul conjunctural presupune analiza unui destin colectiv reprezentat printr-o persoană. De asta m-am apropiat de „Femeia în roșu" și mi-am apropiat-o ca subiect.
- Veți trimite filmul la festivaluri internaționale?
- Povestea cu festivalurile e și ea deja destul de bine prinsă într-un sistem de lobby în care sunt inclus! Ultimele mele filme n-au prea fost în festivaluri, pentru că asta nu depinde de mine, ci în primul rând de festivaluri și de lobby-urile existente în ele, ca filmul să fie acceptat sau nu. Într-un festival se prezintă o suită de filme. Nicio comisie de selecție din lume nu poate vedea sute de filme, pentru a selecționa 20 sau 30. Sunt niște preselecții făcute de niște lobby-uri. Se văd numai anumite filme. Or, eu nu sunt în jocul nostru, pe de o parte. Pe de altă parte, povestea asta cu festivalurile ar trebui să fie mai bine organizată. La două filme, câte se fac la noi, s-ar putea organiza mai bine.
- Veți pleca definitiv în Occident?
- Dacă dispare cinematografia, fără îndoială!
(15 aprilie 1997)
*
Regizorul MIRCEA VEROIU a trecut... „Dincolo de Pod"
În urmă cu câtva timp, regizorul Mircea Veroiu acorda un ultim autograf ziarului „Cuvântul liber".
S-a născut la 29 aprilie 1941, în București. A absolvit IATC în 1970. A fost menționat în Dicționarul „Cinéma Larousse".
„Așteptând un tren", care în cultura românească n-a sosit după decembrie 1989, cu „Mânia" că „Duhul aurului" a dus-o la pierzanie, reîntors în țară, după șapte ani petrecuți în Franța, unde „Umbrele soarelui" erau mai odihnitoare, a fost atins, în urmă cu aproape „7 zile" (în dimineața de 26 decembrie 1997), de „Semnul Șarpelui" (după o îndelungată boală de inimă și un atac de cord), care l-a condus spre „Apa ca un bivol negru" și i-a spus: „Să mori rănit din dragoste de viață"! A fost „Sfârșitul nopții" în suferința trupească, pentru că „Somnul insulei" în care se află acum, „Între oglinzi paralele", i-a adus „Nunta de piatră" cu veșnicia. Acum, „Hyperion", care a venit pe Pământ în chip de muritor, pentru a o iubi pe „Adela", s-a reîntors în cer, însoțit de cei patru Cavaleri ai Apocalipsului, deghizați în „Craii de Curtea Veche". „Femeia în roșu" l-a trecut „Dincolo de pod"-ul ce ne leagă pe noi, muritorii, de infinit.
P.S. Titlurile filmelor sale le-ați regăsit în text. Doar ele au rămas AICI.
(30 decembrie 1997)
(Din volumul „Colivia de vise", Ed. Tipomur)
