O librărie dichisită din centrul Bucureștiului. Pe o masă lungă sunt întinse cărți nenumărate. În partea stângă, se află jurnalul lui Dostoievski (din ultimii ani). În partea dreaptă, se află ,,Suge-o Ramona". Oare cine a aranjat cărțile acestea? Nu puteau să aibă două mese? Nu am nimic personal împotriva literaturii perfide/ erotice/ slabe, dar alăturarea mi s-a părut nedreaptă.
Să nu credeți că-n literatura considerată adesea ,,mare" nu există sex. Literatura nu este o fecioară mult prea pudibondă, crezând că sexul e trimis de diavol, pentru pedepsirea definitivă a sufletului. Literatura însă, sortează, înalță și naște (sper) putința de a atinge alte culmi ale percepției, înțelegerii și trăirii. Există, firește, și literatura în care realul se amestecă, dar aici îi revine mai mult datoria jurnalismului narativ.
Scriitura lui Dostoievski am citit-o ținând strâns în mâini un creion și un caiet alături. „Suge-o Ramona" mi s-a părut, după cele câteva fragmente citite, un soi de scenariu pentru un film porno, cu accente de dramă, telenovelă, scris repezit, cu intenția vădită de atragere a atenției.
Este tulburător pentru mine să văd că, datorită internetului, avem acces gratuit la atâtea opere valoroase și totuși, volume care nu merită deloc atenția împânzesc piața și se vând mai scump decât cărțile pe care eu le cataloghez ca fiind de căpătâi. Cum este să dai 40 de lei pe „Suge-o Ramona" și să poți cumpăra texte de Moliere, într-o ediție din 1955, la doar 20 de lei?
Nedreptatea aceasta mă urmărește de câteva zile și mi-a adus aminte de Bunicul Victor. Bunicul meu vine dintr-o familie de țărani. Străbunicii mei au fost țărani. Țăran sunt și eu. Acum 80 de ani, când Bunicul meu trebuia să se școlească, nu existau caiete. Copiii scriau pe o tablă minusculă cu cretă și, la finalul orelor, puneau tabla în traistă. Vă puteți imagina ușor că tabla se atingea de firul de lână bătut, cusut și făcut traistă, astfel încât, când ajungea acasă, Bunicul nu mai avea nicio notiță.
Pentru lumea țăranilor, a ști „ceti și socoti" era destul. Astfel încât, Bunicul a făcut doar patru clase și a citit o singură carte, Biblia. Pentru mulți dintre dumneavoastră, Bunicul este un om needucat. Pentru mine este cel mai înțelept om pe care Dumnezeu l-a croit. Țăranului nu-i poți lua icoana de la răsărit, să-l lași fără Dumnezeu, și nu te poți prezenta în fața lui cu bălegarul lumii. El poate curăța grajdul, dar nu își va pleca niciodată capul în fața puhoiului celorlalți, dacă simte din adâncul inimii că nu merită. Și niciodată nimic din afara lumii lui nu-i merită veșnicia.
Eu nu l-am auzit niciodată pe Bunicul înjurând. Când se enerva, arareori, spunea doar ,,Cristalu' mă-tii" și se retrăgea supărat într-un colț. Pentru Bunic, oricine vorbește anapoda, este un om cu care nu vrea să aibă nicio legătură. Principiul său este, fără alte variații, ,,De prost să fugi cât te țin picioarele". Bunicul și-a crescut copiii și nepoții (pe strănepoată nu a reușit să o țină-n brațe niciodată, deși ar fi fost posibil ca ea să-l viziteze), spunându-le mereu că nimic pe lume nu-i mai dulce decât vorba dulce.
Alăturarea cărților despre care v-am vorbit, mi-a adus aminte de niște evenimente recente prin care, vrând-nevrând, am trecut cu toții. Cunoaștem cu toții mișcarea ,,Muie PSD". La început, recunosc, nu am acordat prea multă importanță acestui fenomen. Reciteam în perioada aceea textele lui Grotowski și nu mai aveam timp pentru răscoala îndreptată strâmb a celorlalți. Mai târziu, am recitit Brook și, din nou, nu am observat ce se întâmplă la sânul societății care ne alăptează pe toți. Uneori cu catran, alteori cu pietriș.
Nu mi-a fost greu să recuperez timpul pierdut și să văd în final că ,,Muie PSD" a fost și va rămâne mereu o pată rușinoasă pe obrazul nostru. Lupta oamenilor trebuie să fie dreaptă, puternică, argumentată, în numele unui ideal, dar absolut niciodată, lupta nu trebuie dusă-n nămol.
Îmi asum faptul că majoritatea dumneavoastră nu va fi de acord cu mine. Nici nu trebuie. Mie mi-ar fi rușine să-mi țin copilul de mână și să flutur un steag cu ,,Muie PSD". Aș vrea să-l învăț pe al meu copil niște cuvinte frumoase (le va afla și singur pe cele urâte, deșănțate) și să-i arăt că un popor se poată răscula cu sângele curat și cu mintea clară.
„Muie PSD" a arătat, fără tăgadă, că suntem cu toții mutilați în cuget și-n simțire. Unii suntem înjosiți, alții mințim, iar întreaga clasă politică este incapabilă nu doar de a conduce, ci și de a înclina balanța spre un ideal. Normalitatea noastră este departe ori ucisă și îngropată, iar noțiunea de ideal ne-a cuprins oasele în 1989. Eu nu mă născusem atunci, dar din ce mi-a povestit Tata, din ce am citit ori auzit de-a lungul scurtei mele vieți, cred că acel moment a fost curat, deși sângele a curs și a fost șters din unele săli cu mopul.
A fost curat pentru că durerea aceea și morțile au sfințit felul în care omul poate lupta. „Muie PSD" nu a făcut decât să taie poporul felii și să-l lase să se înjure cu orice ocazie. Ce s-a rezolvat așa? Nimic. Dimpotrivă, s-a înrăutățit ceva ce cred că noi nu ne vom mai recâștiga vreodată. Putința libertății. Și a demnității. Și nu pentru că unii ne pot căsăpi ori alerga pe străzi, ci pentru că noi înșine am apucat derizoriul cu dinții și ne-am spurcat gurile.
Istoria, sper, nu va vorbi despre „Muie PSD". Sper să nu se treacă asta-n cărțile de istorie. În schimb, vreau să se vorbească despre mâna de oameni care s-au dus în piețe având un ideal și nu s-au dedat scopului mărunt al unei înjurături lipsite de orice fundament în contextul dat. Sper ca istoria să consemneze din anul 2018 faptele țăranilor puțini care au rămas, al oamenilor nobili și luptători, reușita Simonei Halep și „Muie PSD" să se șteargă de peste tot. Sper ca-n istorie să rămână doar lupta oamenilor, ca o sonată târzie, nu mizeria aceasta, trezită de o mână de oameni care au uitat că eleganța este măsura omului înalt.
Cele două cărți alăturate descriu foarte bine groapa în care zacem. Avem la îndemână infinitul și totuși alegem oportunitățile deșănțate și părelnice.
