Fără a face vreo incursiune istorică asupra religiei dominante la poporul român, voi menționa că față de rolul credinței religioase ortodoxe, au existat și exegeți care au susținut rolul factorilor primitivi precreștini, punând pe prim plan rolul factorilor extrareligioși, considerând că specificul național este dat de manifestările stratului păgân originar, în timp ce elementul creștin adăugat nu a făcut altceva decât să-și însușească și să pună, în parte sub haină proprie și în folos propriu, unele din manifestările rituale și ceremoniale păgâne. După adepții acestei paradigme ce apără și susține rolul factorilor precreștini, tot ceea ce ține de creștinism este adăugat pe acest fond, și mai puțin interesant decât ceea ce a găsit creștinismul pe fondul păgânismului cultural precreștin, care dispune de o istorie a religiozității, culturii și spiritualității mult mai consolidate decât ceea ce aduce nou creștinismul la începutul secolului I d.Hr., prin Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul românilor. Mai mult decât atât, susținătorii acestui curent susțin că poporul a suferit la un moment dat o presiune de evanghelizare din partea Bisericii, ceea ce ar fi sinonim cu impunerea acestui fenomen spiritual și nu a unei încreștinări voite, pe fondul convingerii și nu a constrângerii, după cum susțin acești exegeți ai religiilor precreștine. Un asemenea fenomen bazat pe coerciție s-a întâmplat cu mult mai târziu, în cadrul Bisericii Unite cu Roma, când, din rațiuni independente de credincioșii ortodocși, o mare parte a credincioșilor au fost forțați, la sfârșitul secolului XVII-lea, să treacă la catolicism, aparținând Romei și nu Patriarhiei Ortodoxe și ortodoxismului predominant.
Ceea ce se pierde din vedere din partea acestor specialiști nu este numai minimalizarea perspectivei religioase, autoritare după aceștia, prin presiunea evanghelizării, ci perspectiva sociologică, scăpându-se din vedere faptul că ceea ce formează și susține Biserica - cultul religios, este poporul și nu invers, oricât s-ar strădui să manipuleze, unii, poporul pentru reconvertire de la cultul tradițional păgân. A nega determinismul social în favoarea primordialității influenței suprastructurii instituționale, a Bisericii, în acest caz, înseamnă a infirma o lege sociologică, care statuează un asemenea raport dintre social - masă și instituția religioasă - Biserica, care trăiește în ultimă instanță prin popor, nefiind o instituție deasupra și disjunctă cu cei pe care îi deservește spiritual și moral.
Nici pe departe nu stă în intenția mea negarea sau minimalizarea rolului Bisericii în socializarea religioasă: nici în cunoaștere și nici în menținerea credinței. Spre deosebire de alte popoare, la români, credința religioasă este vie și productivă, menținându-se atât sub raport dogmatic și doctrinar, cât și ca manifestare ritualică și cultică, Dumnezeu fiindu-le în preajmă atât în lăcașul de cult, cât și în sufletul lor. De aceea, de oricâte beneficii ar dispune cultele protestante și neoprotestante, nu vor putea schimba radical cultul și spiritul ortodoxismului, întrucât acesta nu doar că a fost asimilat de credincioșii primitivi, ci a fost implantat și cultivat pe un sol fertil, prielnic menținerii și dezvoltării sale pe această matrice spirituală a poporului român, acceptându-l, promovându-l și apărându-l în același timp. În acest sens, unii dintre marii teologi ortodocși, precum a fost la noi D. Stăniloae, considera că în Ortodoxie rolul poporului credincios este fundamental în apărarea adevărurilor dogmatice. Aceasta presupune în primul rând cunoașterea și conservarea lor, în spiritul tradiției dogmatice dinamice (sintagmă ce îi aparține lui D. Stăniloae), într-o deplină acceptare și protecție - apărare a dogmaticii ortodoxe în raport cu celelalte doctrine mult mai agresive și persuasive ale cultelor protestante și neoprotestante. În acest sens, teologul citat afirma: „Poporul drept-credincios participă în chip quasianonim la apărarea și transmiterea adevărurilor de credință primite în Biserică", considerate ca adevăruri statuate pe calea revelației și nu a unor invenții, prin care este reflectă natura apofatică a Lui Dumnezeu, autorul și posesorul acestor adevăruri puse în slujba cunoașterii puterii Sale de către credincioși și de către ființa umană în general.
Desigur, dimensiunea cognitivă a divinității nu transpare decât în mod intuitiv, omul simplu de la sat fiind depășit de orice raționament de factură rațională și catafatică, acceptând și împărtășind asemenea adevăruri abstracte, verificate de cele mai multe în viață prin experiența cotidiană, unde resimte puterea divină în mai mare măsură decât prin intermediul cunoașterii prin evanghelizare și catehumenizare, fiind o cunoaștere de ordin empiric - experențială, și în mai mică măsură o educație sistematizată, chiar dacă astăzi se realizează o asemenea educație religioasă de la cea mai mică vârstă.
Nu trebuie însă exclusă cunoașterea lui Dumnezeu prin aceste adevăruri dogmatice, mai greu accesibile oamenilor simpli, percepute ca adevăruri insurmontabile din conștiința omului religios ce direcționează și dimensionează viața acestora. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că aceste adevăruri dogmatice nu au un scop în sine, ci servesc aprofundării gnoseogice privind esența divină, de profundă esență apofatică, cu care se află în raporturi de dependență și subordonare absolută, apărarea acestor adevăruri fiind similare cu slava adusă lui Dumnezeu Treime, regăsită, după cum se cunoaște, și în cea mai importantă rugăciune creștină, „Tatăl Nostru". Rugăciune care, pe lângă caracterul de a fi rugăciune de cerere, este și rugăciune de slăvire, putând fi considerată drept un imn de slavă către Dumnezeu, sintagma „Sfințească-se numele Tău", evidențiind pe deplin o asemenea paradigmă teologică creștină.
(va urma)
