La 1918, românii americani mai intră în preocupările lui N. Iorga și în articolul Apărătorii dreptului nostru, în care istoricul îl elogiază pe ministrul plenipotențiar al Statelor Unite în România Charles J. Vopicka, un distins diplomat care a desfășurat o intensă activitate de propagandă în favoarea României cu ocazia unui concediu mai lung în Statele Unite. Merituoase erau și eforturile acestuia pentru a-l informa corect pe președintele Wilson. Iorga compara râvna și munca susținută a ministrului american cu a diplomaților întreținuți de România în capitalele europene “oameni care n-au doar alt titlu pentru acesta decât un nume din vechea protipendadă căzută prin păcatele ei, prin incapacitatea de a învăța, de a afla și de a munci..." Tot în acest articol, N. Iorga îi împarte pe românii emigranți în două categorii: unii care duceau cu ei “ură contra României", exprimându-și-o răspicat cu orice prilej, și alții, dimpotrivă, care au rămas legați “cu duioșie de amintirea pământului natal". Dușmănia unora, ca și prietenia altora, n-au întâlnit din păcate nicio reacție la acea dată, din partea statului român.
“Dar, în Statele Unite - mai spune Iorga - erau afară de elemente românești, în mare parte rele, de aici din Regat, atâția dintre românii de aiurea, [în principal din Transilvania - n. ns.] cu o sete nespusă de cultura noastră, cu o veche simpatie pentru această țară". Ei, precizează Iorga, sunt demni de laudă deoarece: “Îndată ce s-au așezat acolo, au scos calendare și cărți pentru popor", în același timp, din banul lor trudit au ridicat biserici, e adevărat însă, “nu școli". De această ultimă situație, Iorga face vinovat și statul român, pentru că, întreabă el, cu ce a sprijinit acest stat “fapta acestor oameni și cu ce a întregit cele ce-i lipseau?", evident, “Cu nimic", este concluzia sa.
După începerea războiului, când ungurii și bulgarii umpleau cu pledoariile lor presa americană și revistele din New York “ce le-am opus noi?" mai întreabă N. Iorga, răspunzând tot el: am opus doar “Oratoria demodată a preotului Lucaciu și silințele răzlețe ale câtorva oameni fără știință multă și fără mult talent. Iar când a fost vorba de un ministru la Washington, interesul de partid, a trimis pe un om foarte de treabă, excelent hirurg și învățat, dar fără nici un contact cu societatea americană".
Suntem convinși că aceste observații, oarecum malițioase, au fost făcute de N. Iorga, deoarece la acea dată nu dispunea de informații mai ample. În fond, în cadrul misiunii sale, V. Lucaciu a efectuat o campanie merituoasă de conferințe, fiind extrem de bine primit de majoritatea românilor din America, iar dr. C. Anghelescu, ministrul plenipotențiar al României la Washington s-a achitat strălucit de misiunea sa.
Pe scurt, poziția lui Nicolae Iorga față de românii americani este caracterizată printr-o mare simpatie și înțelegere, dar și printr-o categorică rezervă față de toți aceia care s-au dovedit a fi lipsiți de patriotism. În concluzie, considerăm esențial faptul că N. Iorga a văzut în românii din America o prețioasă rezervă a națiunii, un important factor de influențare a opiniei publice americane.
Aprecierile lui față de românii din America în intervalul 1917-1918, corecte în general, validate ulterior de istorie, merită a fi cunoscute, deoarece fac parte integrantă din activitatea sa de ziarist și ilustrează gândirea sa istorică profundă.
Fără îndoială, cercetarea și elucidarea poziției lui N. Iorga în această chestiune nu a constituit o temă deosebit de amplă; însă chiar așa modestă, ne-a permis totuși să cunoaștem cu precizie, atitudinea sa plină de înțelegere față de românii americani pe care-i judecă fără nicio îndoială cu dreptate, privindu-i în tot intervalul studiat, din perspectiva intereselor naționale globale românești și așteptând de la ei un generos și autentic patriotism.
(Va urma)
