Activitatea și opera lui Petru Maior nu pot fi înțelese și apreciate decât în contextul Școlii ardelene, ca unul dintre componenții acestui curent alături de Samuel Micu, Gheorghe Sincai și Ion Budai-Deleanu.
Ceea ce a caracterizat Școala ardeleană, după cum știm, a fost o largă deschidere spre Occident prin Viena, pe unde a fost filtrat iluminismul apusean al secolului, și prin Roma, unde au fost studiate izvoare pentru susținerea unei idei pe care o găsim și la cronicari: originea latină a poporului român și limbii române.
Deschiderea spre Occident - „descoperirea Occidentului", cum o numește George Călinescu - a avut loc ceva mai de timpuriu, încă din preajma începutului de secol. Poate chiar mai devreme. Și nu numai în Transilvania, ci și în celelalte provincii; dar un contact permanentizat, sistematic și eficace anume acum se realizează cu adevărat.
Filtrat inițial prin Viena, în perioada josefinistă, iluminismul Școlii ardelene prezintă trăsăturile iluminismului austriac al vremii; este cu alte cuvinte reformat, îi lipsește spiritul revoluționar, care caracterizează, în special, iluminismul francez. Introdus și adoptat în Transilvania, prin intermediul Școlii ardelene, el va pătrunde și peste munți și va determina în bună măsură trăsătura principală a iluminismului din țările române pe parcursul întregului secol al XIX-lea și chiar mai târziu.
Deschiderea spre Occident și iluminismul, în special, se sincronizau cu un proces de descompunere a feudalismului, ceea ce înlesnea desfășurarea unui proces cultural înnoitor. Dacă putem vorbi de o „modernizare" (propriu-zis sincronizare) a culturii noastre, în epoca respectivă, ea s-a operat în acest sens și pentru aceste motive.
Tot George Călinescu arată că, prin reprezentanții Școlii ardelene s-a realizat o transformare a limbii române, nu numai în sensul latinizării ei, ci și al „modernizării ei". El citează în acest sens numeroase cuvinte care exprimă idei noi și care, nu imediat, dar cu timpul, vor da o nouă structură vocabularului limbii române. Acesta este un efect important al iluminismului ardelean, care nu trebuie ignorat. El creează instrumentul unei gândiri noi. Petru Maior și contemporanii săi sunt departe de a-l poseda, dar ei sunt aceia care au contribuit la elaborarea lui.
Dacă iluminismul Școlii ardelene nu e prea radical, subscriind în mare măsură la idealurile luminate (ale ,,despotului luminat"), atașamentul național, însă, într-un fel, apare mult mai radical. În special pe linia afirmării poporului român ca națiune cu drepturi egale cu celelalte națiuni ale imperiului și a originii noastre latine. Reprezentanții Școlii ating accente patetice în manifestarea acestei idei, ca de pildă Samuel Micu, care-și propune să scrie despre „lucrurile și întâmplările românilor" în așa fel încât ,,cei buni să le laude și să le urmeze, iar cei răi și cei nevrednici să se rușineze și să meargă a lepăda simțirea cea dobitocească, să fie oameni români, adică deplini și întregi". Cunoaștem de asemenea patetica chemare a lui Gheorghe Șincai: ,,Deșteaptă-te drept aceea, o iubite neamul meu, și ai minte". Petru Maior sintetizează, oarecum, acest spirit și se face purtătorul lui de cuvânt, pentru mase mai largi, pe o linie care fac din el, mai mult decât ceilalți, un învățător. Se desprinde acest lucru din activitatea sa, iar din scrisul său se detașează o concepție pedagogică destul de închegată.
Petru Maior s-a născut la Târgu- Mureș, după unele referiri în 1753 sau 1754, după altele în 1755, iar după altele în 1760 sau 1761. Tatăl său era protopop, cu o atitudine oarecum nedecisă între greco-catolicism și ortodoxie. Deși greco-catolic, se pare că a luat parte la mișcarea anticatolică a lui Sofronie, ceea ce poate să însemne că el nu vedea cu ochi buni dezbinarea religioasă a românilor, cauzată de unirea cu Roma papală.
Studiile superioare le-a făcut mai întâi la Roma, unde a fost trimis ca bursier împreună cu Gheorghe Șincai. Aici a frecventat cursurile timp de cinci ani, după care s-a transferat la Viena. La Roma a studiat filozofia și teologia, iar la Viena dreptul canonic. Perioada în care a frecventat cursurile la Viena este importantă în mod deosebit pentru formarea sa spirituală, pentru că aici a găsit un mediu intelectual românesc format în urma acțiunii lui Inocențiu Micu-Klein și a colaboratorilor și urmașilor săi și unde iluminismul josefinist era în plină dezvoltare.
În 1780 sosește la Blaj, unde este numit profesor de filozofie și drept natural și unde desfășoară o activitate în școală și în afară de școală, pe o linie care avea să-i aducă nemulțumirea episcopului Ioan Bob, înfeudat catolicilor și curții din Viena. Lucrul acesta îl și face să părăsească Blajul (ca și Șincai, dealtfel) și să primească un post de protopop la Reghin. Este perioada răscoalei lui Horia și apoi a celei care stă sub semnul lui Supplex libellus valachorum, perioadă grea pentru intelectualii români, suspicionați și tracasați de autorități la tot pasul. Din păcate, la primul din aceste două momente (1784) intelectualitatea română n-a luat parte activă, la cel de-al doilea (1791) n-au fost antrenate masele. Petru Maior a fost printre semnatarii memoriului care a fost înmânat lui Leopold al II-lea de către episcopii români, dar pe care împăratul trimițându-l dietei de la Cluj, aceasta, evident, l-a respins. Se dovedea, ca de atâtea ori în istorie, dealtfel, că masele au nevoie, în mișcările lor sociale radicale, de o conducere ideologică fermă și clară, după cum și mișcările de idei și cei ce le reprezintă implică adeziunea maselor.
În timpul cât a funcționat la Reghin (1784-1808), Petru Maior și-a desfășurat, mai ales, activitatea sa educativă în rândul maselor largi și și-a conturat în acest sens concepția sa. Concepția sa se desprinde din lucrările pe care le scria acum, pentru predicile sale la diferite ocazii: Didahii, adică învățături pentru creșterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morți și Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți, ambele publicate după ce pleacă din Reghin, în 1809.
Într-adevăr, în 1808 el părăsește Reghinul, pentru a primi postul de cenzor al cărților românești al tipografiei universității din Buda, post pe care-l va deține până la moartea sa, survenită în 1821.
În afara celor două lucrări citate, de la Petru Maior ne-au rămas: Procanon, ce cuprinde în sine cele ce sînt de lipsă și în interesul cel deplin și desăvârșit al canoanelor... (1783), operă de polemică atacând primatul și infailibilitatea papală, precum și înaltul cler de la Roma și Blaj; Predici sau învățăturile în toate duminicile și sărbătorile omului (1810); Istoria pentru începutul Românilor în Dachiia (1812); Istoria bisericii românilor, atît a acestor de dincoace, precum și a celor de dincolo de Dunăre (1813); Ortografia romana sive latino-valachica (1819); Dialog pentru începutul limbii române, între nepot și unchi (1819). A colaborat, de asemenea, la Lexiconul de la Buda, care va apărea în 1825, și a tradus din italiană Întâmplările lui Telemach (1818) de Fénélon, prima traducere în românește a acestei opere.
