Astfel, de la Decebal încoace, Sigismund Báthory e primul care reunifică Dacia, o realizare excepțională în acele instabile condiții politico-militare. Putem spune, desigur, că Sigismund nu era pe măsura noii sale realizări, lăsându-se prea mult păcălit de Habsburgi. Chiar dacă Sigismund mai părăsește însă de două ori tronul țării, titlul de “principe al Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești” este păstrat de succesori, adică de soția lui Sigismund, Maria Kristierna și de vărul său, cardinalul Andrei (András) Báthory, titlu recunoscut de Mihai, el reînnoindu-și jurământul și față de cardinal! Lăudabil este că Academia Română admite în sfârșit realitatea, recunoscând în volumul IV din Istoria Românilor (ediția 2012): “Mihai Viteazul se socotea un continuator al principilor Transilvaniei, în stare să realizeze, într-o formă românească (subl. n.), năzuințele de creare a unui puternic stat carpato-danubian”.
Mihai preia, deci, ștafeta, realizând, cu acord habsburgic și el, unirea țărilor române, manu militari de această dată. Era, de fapt, o soluție disperată de a păstra viu proiectul înfăptuit de Sigismund în 1595. În joc intrase și Polonia acum, ceea ce-i nemulțumea, atât pe otomani, cât și pe habsburgi, dar între 1599 și 1600 Mihai reușește să refacă planul dacic. Desigur, această realizare, cu zăngănitul ei de arme, apare ca fiind mai glorioasă. Pe Mihai îl așteaptă, însă, aceeași soartă ca pe guvernatorul Martinuzzi, fiind asasinat de partenerii de arme habsburgici, în 1601. Noua istoriografie românească a început să adopte conceptul de prima și a doua unire a celor trei principate, fiind un real progres față de vechea istoriografie. Ca o concluzie la acest episod, prima unire a țărilor române o realizează de fapt Transilvania! Tot în acest principat se păstrează încă multă vreme ideea de Dacie (așa cum fusese și cea de Ungarie!), astfel încât n-ar trebui să ne mire titulatura de Horea Rex Daciae primită de liderul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, aproape două secole mai târziu. Amară ironie: românii, ca descendenți direcți ai dacilor, se vor arăta interesați de Dacia, abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la peste trei secole după Gritti! Și asta doar pentru că visul politic deschis de Al. I. Cuza începea să tindă către o Dacie românească...
Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648) este declanșat de fundamentalismul catolic al unui Habsburg, Ferdinand al II-lea, totul pornind cu defenestrarea de la Praga. Trei catolici sunt aruncați de la geamul castelului din Praga și, deși scapă toți cu viață, incidentul se va dezvolta într-un îndelungat și sângeros război internațional, în care Germania pierde circa 30% din populație. Unul dintre jucătorii importanți din acest război este Suedia, adeptă a Reformei, ajunsă acum mare putere europeană. Este perioada când mulți ardeleni ajung în Suedia, și niște suedezi ajung în Ardeal... Transilvania, cum era firesc, se va situa de partea protestanților, împotriva Habsburgilor, prin doi principi: Gabriel (Gabor) Bethlen și Gheorghe (György) Rákóczi I. Amândoi se remarcă prin domnii lungi, indiciu de stabilitate și realizări.
Gabriel Bethlen (1613-1629) era un om care citea și scria mult și care “trece drept întemeietor și simbol al vârstei de aur din, relativ, scurta istorie a Transilvaniei autonome”. În prealabil, fusese consilierul diplomatic a trei principi, luptând în 34 de bătălii și fiind rănit de mai multe ori, după câte precizează Paul Lendvai. Bethlen este instalat domn cu presiune militară otomană, inclusiv cu oști moldo-tătare. Dar, pentru Bethlen scopul scuza mijloacele. În acest sens, “el a fost un Machiavelli maghiar de factură calvinistă. La el, fatalismul florentinului și predestinarea divină calvinistă nu erau în raport de contrarietate”.
“După concepția lui, numai un regat național reînviat al Ungariei oferea calea spre independență, mai întâi sub protecția Porții, dar mai târziu, într-o bună zi, după o mutație în raporturile de forță, și împotriva puterii protectoare” - spune Paul Lendvai, făcându-ne să ne gândim la cum a reapărut Ungaria în 1867...
Cert este că, tocmai din start, relațiile cu Habsburgii încep prost, aceștia declanșând o serie de incursiuni în părțile Transilvaniei, ocupând cetăți precum Chioar, Tășnad, Ecsed, susținând pretendent la tronul transilvan și o campanie de denigrare a principelui. Defenestrarea apărea, în aceste circumstanțe, ca o mană cerească pentru Bethlen, care se înrolează automat în Uniunea Evanghelică, împotriva Ligii Catolice.
“Prin participarea la Războiul de Treizeci de Ani, Gabriel Bethlen a reușit să integreze Transilvania în marile sisteme de alianță europene și, cu sprijin militar turcesc și românesc, să obțină o serie de victorii care au asigurat Principatului un rol important în sistemul echilibrului politic din Europa vremii”.
Lendvai descrie plastic intervenția principelui: “În vara târzie a lui 1619, principele oferea Boemiei ajutorul său și, după o incredibil de rapidă străbatere a unor mari distanțe, a intervenit în Războiul de Treizeci de Ani. Cu o rafinată manevră de diversiune, urmată de un atac de mare anvergură, trupele sale au cucerit, într-o mișcare de încercuire, orașul Koice din partea de nord-est a Ungariei de Sus și capitala de atunci a Ungariei, Bratislava, unde palatinul i-a înmânat coroana lui Ștefan, păstrată la castel. În scurt timp, Bethlen a ocupat aproape în întregime Ungaria regală și, în fruntea unei armate estimate la 50.000 de oameni și alcătuite din cete de luptători boemieni, moravi și unguri, a apărut (...) în fața Vienei”. Bethlen va renunța la politica sa antihabsburgică abia în 1626. Obținuse, printre altele, stăpânirea viageră a celor șapte comitate din nord-estul Ungariei: Satu Mare, Bereg, Ugocsa, Borsod, Abauj, Zemplen și Szabolcs. Acum cocheta cu ideea obținerii tronului Poloniei... “Istoricii maghiari îl consideră pe Bethlen drept cel mai reușit domnitor, de la regele Matia încoace”. Și dacă, lui Nicolae Ceaușescu îi plăcea să fie comparat cu Burebista, tot așa, omologului său ungar János Kádár, în anii '80 ai secolului al XX-lea, îi plăcea să fie asemuit cu Gabriel Bethlen!
(Va urma)
