La începutul secolului 1 d.Hr., un grup mic de iudei îl înconjoară pe Iisus, ascultându-I învățătura. Ei vor fi primii creștini! Ceva mai târziu și un pic mai numeroși, în Coloseum, printre tigri și lei, aceiași creștini mureau slăvindul-L pe Dumnezeu, spre deliciul sălbăticiunilor din tribună. Deși sfâșiați în bucăți, împrăștiați în toate cele patru puncte cardinale ale arenei mortuare, sângerânde, parcă sătulă de atâta strigăt și besmeticie orgiastică, morți nu erau ei, creștinii, ci spectatorii, cei cu burțile pline și ochii înroșiți de mirosul sângelui nevinovat, devenit sânge martiric chiar în același moment în care ceilalți își consumau în neant clipa vremelniciei, ea însăși nevrednică de prezentul veacului mizer. Acestora li se potrivesc cuvintele filosofului Lucius Annaeus Seneca (4 î.Hr. - 65 d.Hr.), educatorul împăratului Nero: “vă temeți de toate, ca și cum ați fi muritori; tânjiți după toate, ca și cum ați fi nemuritori”. (Despre scurtimea vieții)
Catacombe, persecuții, schingiuiri și chinuri de nedescris în cuvinte! Sânge și multă suferință! Iată izvorul existenței lumii creștine, a omului creștin, azi, din păcate, nedemn de acest nume. Omul întunecat la față, precum Lucifer (odată atât de strălucitor), profanează, pângărește în cuvinte și în gest, în gând necurat și iubire infantilă, toată istoria lumii noi și vechi. El este cel care roade nestingherit semințe în arenă și insultă, terfelește nonșalant, indiferent, timpul și locul, tradiția și morala, rânduiala și buna cuviință, părinții și neamul. Acest om, împreună cu clica lui sunt ceata de Irozi și de Cezari, de Împărați și de Regi, stăpânii veacului trădării Celui care ne-a creat, iubit și înviat la veșnicie. Sângele nevinovat, vărsat și scurs stingher pe pământ blestemat, îmbibat de atâtea scântece de final și ultime ale pruncilor sfâșiați de dinții cruzi și înfometați ai animalelor sălbatice, și ele nevinovate prizoniere ale ipocriziei și nebuniei umane ajunse la apogeu, strigă din adânc după dreptate.
Este un mister, chiar și pentru cei mai înrăiți oameni de știință, nașterea din sânge de martir a unei religii atât de minunate precum creștinismul. Credința că Împărăția lui Dumnezeu se apropie cu pași repezi era atât de mare încât, fără teamă și cutremur în fața morții, creștinii veacului primar o așteptau cu nerăbdare și seninătate. S-a dorit extirparea lor de pe fața pământului. Ei însă deveneau tot mai mulți. Blestemul faraonic din vremea lui Moise nu luase sfârșit. Atunci, din fiecare rană usturătoare care fisura trupul ostenit al evreului înrobit se năștea o viață nouă și odată cu ea speranța venirii unui izbăvitor. Faraonul rănit de moarte își cheamă toți zeii în ajutor. Zadarnic!
Mulți evrei, urmași ai lui Moise cel ales, și neamurile se converteau în masă (“mass conversion”) la creștinism. Azi, tot în masă, creștinii se descreștinează! Atunci se converteau din dorința de libertate! Azi se leapădă din aceeași dorință! Atunci, fiind vii, știau că mor. Azi, habar n-au că deja sunt morți. Atunci, persecuțiile și moartea i-a coagulat, din rândurile lor ieșind cei mai mari campioni ai credinței. Azi ne întoarcem la credință doar când ne merge rău. Oare Dumnezeu nu vrea să ne meargă bine!?
Minunea Cincizecimii a convertit dintr-o adiere de vânt trei mii de oameni la creștinism. Câteva zile mai târziu erau deja cinci mii! Apoi mai mulți, și mai mulți... Dumnezeu a binecuvântat Biserica. Ea creștea și se întărea în Duhul. Populația Ierusalimului, în ciuda oponenților iudei din vârful piramidei de la Templu, se convertea la Hristos, fară nicio ezitare ori vreo remușcare ființială. După trei sute de ani, Tertulian (Dialogue with Trypho) recunoaște faptul că adevăratul creștin nu se teme de moarte, dimpotrivă, ea îl determină să creadă mai puternic în Dumnezeu, afirmând că religia creștină va ieși biruitoare din orice tortură și persecuție, numărul creștinilor fiind mereu în creștere (“... the more we are persecuted, the more do others in ever-increasing numbers embrance the faith and become worshippers of God through the name of Jesus'').
Persecuțiile, evenimente oribile ale antichității, au făcut un mare bine Creștinismului primar. Ele au asigurat solul fertil din care mai răsar și azi creștini autentici. În lumea păgână însă e de neînțeles de ce refuză creștinii venerarea împăratului și preferă cu atâta seninătate moartea? Trebuie că sunt fanatici. “Christianos ad leonem!”, pare-mi că răsună încă sentința lumii idolatre de atunci. Astăzi, aceeași poveste! Alți creștini, mai “versați” și mult mai “competenți” refuză cinstirea Împăratului divin și preferă, nu arareori cu o fanatică și frenetică indiferență, moartea spiritului lor. Creștinii nu mai sunt dați la lei, au devenit ei hiene, lei, tigri etc.! Ciudat, paradoxal, de necrezut, e chiar faptul că strigătul antic al revoltei omului buimac, poate mai subtil și subversiv astăzi, a rămas același: “Christianos ad leonem!”. Luat de vâltoarea vremii, buimacul, hăbăucul recent nu mai recunoaște, în lumea (arena) lepădării, verticalitatea creștină drept statură demnă a unui fel uman demn de a viețui. Se împlinesc în fapt cuvintele Mântuitorului “atunci mulți vor cădea” (Mt. 24,10). Atunci e deja acum! Ne-am orizontalizat! Ca în armată, la ordin. Culcat! Târâș! Înainteeee marș! Tragic! Soldat fiind, deși confuz, aveam totuși un înainte....
Deciu (201-251d.Hr.) a fost un împărat crud. Nu singurul, de altfel. Apostazia celor slabi este într-un fel explicabilă de torturi, închisoare, moarte. Nu existau atunci drepturile și libertățile omului! Dar azi!? Cum explicăm căderea veacului creștin martirilor (chiar apostaților) de atunci? Avem curajul de a-i privi în ochi? Cu ce ochi?
Demnitatea responsabilizează. În vechime era apărată cu prețul vieții, iar pierderea ei te băga în pământ de rușine (pe unii la propriu). În Iisus Hristos nu există pierdere de demnitate, autoritate, măreție, prestigiu. Aceste atribute umane nu se pierd devenind creștin sau apărând creștinismul, ci se transmit mai departe, la aproapele și prin el chiar la departele nostru, căci iubirea semenului nu face rău nimănui, ea împlinește Legea (Rom.13,10).
“Was ist der Mensch/ wenn seiner Zeit Gewinn, sein höchstes Gut nur Schlaf und Essen ist? Ein Vieh, nichts weiter” (Ce este omul, dacă singurul câștig al timpului său este numai somnul și mâncarea? Un animal, nimic mai mult. /Hamlet, Shakespeare). Trăind în fără-de-lege, Adam, cel căzut în civilizație și-n timpul efemer, strigă tot mai răgușit: Doamne, sunt gol! Adică deșert. Tera incognita e despuiată de divin. Și-a lepădat haina creștină! Dintru înălțime pare o lume plină de nudiști. Un freamăt lipsit de viață.
