Motto: Dragi frați români, pentru mine deja sunt mai dulci gloanțele rusești decât palmele trase în obrazul nostru din partea fraților români.” (Leonida Lari)
Născută la 26 octombrie 1949, la Bursuceni, aproape de Bălți (Republica Moldova), Leonida Lari-Iorga, cea mai puternică poetă a Basarabiei contemporane, splendidă militantă pentru reunirea românilor de pe cele două maluri ale Prutului, om politic de impresionantă efervescență, s-a înălțat la ceruri, după o crâncenă și îndelungată luptă cu un cancer nemilos, la 11 decembrie 2011, în Chișinăul pe care nu reușise să-l aducă “pețitor” doritei Românii Mari. Nu mai vorbim aproape deloc (nici) despre ea, cea care se împotrivise tancurilor rusofone cu firavul trup, care ne încălzea inimile cu versuri memorabile, demne de marile biblioteci ale lumii. Era membră a Uniunii Scriitorilor din România, iar Academia Română i-a conferit Premiul pentru poezie “Mihai Eminescu”. Era Cavaler al Ordinului Republicii Moldova și... Cetățean de Onoare... al orașului Bacău!
De ce, din ce în ce mai des, uităm măcar să întrebăm: “Unde sunt cei care nu mai sunt?”, și de care avem atâta nevoie, acum mai ales.
Descinzând dintr-o familie de învățători, licențiată a Facultății de Filologie a Universității de Stat din Chișinău, redactor al celebrei reviste “Literatura și Arta” (1985-1988) din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, redactor-șef al primei publicații cu grafie latină din Republica Moldova - “Glasul națiunii” (1988-2003), Lara - cum îi spuneau apropiații - s-a aflat printre fruntașii Mișcării de emancipare națională din Basarabia, în anii 1988-1991. Deputat în Sovietul Suprem al URSS (1988-1990), membră a Biroului Permanent al Frontului Popular din Republica Moldova, între 1990 și 1992, a stat apoi în fruntea Ligii Creștin-Democrate a Femeilor din Moldova (una din componentele constituante ale Partidului Social-Liberal în 2001).
Începând cu anul 1992 o aflăm deputat în Parlamentul României (în 2004 fiind aleasă pe listele PRM, în rândurile căruia a rămas vreme de un deceniu). Va demisiona, în 2005, declarând că preferă “libertatea de a gândi și de a acționa” și “un limbaj civilizat chiar față de adversarii politici”.
În nimbul de lumină arcuit deasupra marilor patrioți, reverbul poeziei ei se așază limpede, cu calmul și demnitatea valorii autentice și a conștiinței identitare imuabile.
“Pe cât de lirică în versuri, pe atât de vehementă în discursurile sale publice, Leonida Lari a trezit atât admirația, cât și dezaprobarea (alteori chiar ura) multora, confirmând, astfel, vechea vorbă despre pomul roditor....” (Argentina Gribincea, “Trist, Marele Vânt în Piața Diolei”)
A fost iubită și hulită în egală măsură. Până și după moarte s-au găsit detractori, căci face parte din “tacâm”, din obiceiul casei, e deja bătrân, deși neobosit, sportul național al călcării în picioare a valorilor. “Mentorii” s-au dovedit eficienți, gras remunerați, statul postdecembrist - invizibil la lecția despre protejarea reperelor fundamentale: Țară, Neam, Credință, Pământ strămoșesc.
“Destinul iubitorilor de neam” se intitulează, relevant, simptomatic, un tulburător poem al Larei, dedicat unui alt mare patriot dispărut - Orfeul de Pererita, Grigore Vieru: “E Paștele Blajinilor, Grigore,/ Un Paște ca și tine de blajin,/ Iar viața-mi nu-i pe zile, e pe ore/ Și mor, și-nviu, și nu-i mai mare chin.// Cât de frumoasă-i astă primăvară/ Și o privesc prin geam cu mult regret,/ Iar viața mi se-mprăștie fugară -/ În lume e străin orice poet.// Străini suntem și noi ce nu o dată/ Am apărat românii de străini,/ Și-acum ni se întoarce drept răsplată/ Înjurătura fraților români.//
Ne urlă dintr-o sete de putere,/ Pe noi, ce libertate am dorit,/ Pe noi, ce-am stat printre mitraliere/ Și din mașini aprinse am țâșnit.// Pe noi ne-njură, Grig, cum naiba iese,/ Când hăituiți și ierni, și primăveri,/ Nu-am fost pentru-un partid cu interese,/ Ci pentru interesul unei țări?// Cum iese, frate, mintea mi se-nmoaie/ De la aceste mreje diavolești,/ La Chișinău, noi - calul de bătaie/ Și iarăși noi bătuți - la București?// Păi, iese, frate, iese la-ndemână/ Unor vânduți, uitați de Dumnezeu,/ Se pare, ne lucrează-aceeași mână/ La București, ca și la Chișinău.// Aceeași mână și pe-aceleași coale/ De ziar cu spectru antiromânist,/ Ce vine dinspre Internaționale/ Și îl aduce-n lume pe-Anticrist.// E Paștele Blajinilor, e casta/ Cinstire-a celor morți, chiar și străini,/ Cât de frumoasă-i primăvara asta,/ În care am fi fost printre blajini!// Da, am fi fost și-n parc, și-n străzi, și-n piață,/ Făcuți, precum mulțimea, mototol,/ Dar câte ori văzut-am moartea-n față,/ În jurul nostru se crea un gol.// Un gol, un vid cumplit de apărare,/ Deschis de undeva dinspre Arhei,/ Un cerc ciudat, o aură, o stare,/ De parcă salvatoare de idei.// ... Ard lumânări de Paște pe sihastre/ Morminte unde Nistru curge-atent,/ Unde e floarea națiunii noastre/ Trimisă-n luptă fără armament.// Trimiși într-un război de mântuială,/ Ce n-avu sens să fie declanșat,/ Sângele nevărsat în Capitală/ La margine de Nistru s-a vărsat.// Frate Grigore, mi se face pară/ În suflet și mă ia un foc buiac,/ Pe când mureau băieții pentru țară,/ Țarii trăgeau la vodcă și coniac.// Și mai râdeau, și mai făceau și bancuri,/ Având de gardă câte-un ienicer,/ Când oase de copii trosneau sub tancuri,/ Când sângele striga până la cer!// Mi s-a scârbit
de-această lume, frate,/ Deși de sus e-al apărării cerc,/ Unii se luptă pentru libertate,/ Iar alții pentru-un ieftin feerverc.// E paștele Blajinilor, Grigore,/ Și moarte n-am, și viață tot nu am -/ Și nu trăim pe zile, ci pe ore,/ Destinul iubitorilor de neam.”
“La fel, în același stil cu care ne-a obișnuit (adică, tăios și sincer) - notează Argentina Gribincea, în articolul citat mai sus -, Leonida Lari deplânge indiferența românilor din Țară față de destinul Basarabiei”:
“Dragi frați români, pentru mine deja sunt mai dulci gloanțele rusești decât palmele trase în obrazul nostru din partea fraților români. Să fie clară treaba asta și, ca să mai știe toți ce înseamnă a fi exilat în propria țară, am să vă spun câteva rânduri prin mijloace poetice - «Exil în țara mea: Vreau libertate vie, întrupată,/ cum vie sunt și cum nu pot trișa,/ Vreau libertate, însă, deocamdată/ mă aflu în exil în țara mea./ Ce blând exil,/ nu mi se-mpușcă în casă,/ precum în Basarabia abil,/ și totuși cineva îmi pune o plasă/ și totuși, simt, mă aflu în exil./ Cum nu pot fi băgat nici într-o oală/ a vreunui mare sau mai mic partid,/ Eu stau între ciocan și nicovală,/ În jurul meu e un văzduh acid/ și un teren ce lunecă-n postate,/ Cum aș decide, n-ar mai luneca,/ Iar eu decid numai spre libertate,/ iar ea e tot la ce mai pot visa./ Decizia nu place, știu prea bine,/ Se cere implicarea în tipic, / dar când copii, bătrâni nu au de pâine,/ Eu pot doar pentru ei să mă implic./În pas cu dânșii îmi îndrept piciorul,/ Spre-o casă a poporului sadea,/ și până-atunci, când o veni poporul,/ mă simt un exilat în țara mea./ Ce exilat docil, ce națiune/ care și darul său îl face în scrum!/ Eroii tăi se află-n gropi comune./ Sau îngropați la margine de drum./ Ce joc de-a darul, Doamne, ni se dete,/ Când jude-ajunge orișice gunoi,/ Creieri de geniu spulberă-n perete,/ Inimi divine, sângele în noroi./ Vreau libertate, vreau să tragem sorții, Cine-a trădat și cine n-o trăda,/ Vreau libertate chiar cu prețul morții și nicidecum exil în țara mea!»“.
Fie-ți veșnică Lumina, între poeții lumii și în sufletele românești, draga noastră Leonida Lari!
