Lazăr Lădariu trăiește o anume stare de urgență lirică, izvorâtă dintr-o permanentă necesitate de a-și expune gândurile, fie în chip metaforic, fie direct, explicit, cu o anumită densitate pe categoriile filozofice fundamentale: naștere, viață, moarte, singurătate, fugă, absență, retragere. Toate acestea, în mod paradoxal, fiind prezent în iureșul cetății, ca un veritabil cronicar al vremii sale. “Am fost și la capătul tunelului violet, / la gât purtam cheia / ca un flaut / în știuta noastră răbdare. // Noaptea am călărit pe șei întoarse, / caii umbră nu cunoșteau / sub clorofila de sânge a razei.// Am fost pe străzi, / în spitale, / în armate, / la circ și la morgă / și iar am luat totul de la capăt cu fiecare țipăt.” (Neîmpăcați am găsit cuvântul).
Al doilea volum antologat este “Doar lumina deasupra”, apărut la Editura Eminescu, București, 1986, continuă periplul ideatic prin “Teritoriul nimănui”, vâslind printre metafore și sintagme dinspre teluric spre celest, dinspre real spre imaginar, până pe “Tărâmul natal” unde, odată ajuns, poetul spune: “Parcă m-aș întoarce dintr-o țară îndepărtată / în fiecare primăvară, / parcă m-aș întoarce dintr-o boală / odată cu plutirea aceea pe cer / de miei lânoși / și mă cufund într-o baie / a devălmășiilor adormitoare; // de fiecare dată de mă întorc aici / îmi țin o clipă răsuflarea prin limpezimea / ochiului cu o pupilă mare, / tremurătoare / ca o zăpadă primă-n declin;// din cerc în cerc / de șapte ori ies, / de șapte ori intru doar într-ale mele știute, / asemenea puiului din ou în ou / până la peretele de cretă / mai alb decât pânza închipuirii de-atunci.// Doar aici e unicul loc / unde cu un deget pot împinge / mătasea întunericului / dincolo de sunete”. (Tărâm natal). În acest tărâm ancestral, familiar autorului, oamenii își urmează destinele sub oblăduirea luminii care e pururi neschimbată: “iată, / parcă din sticlă și fum, / când umbra de toate se leapădă / în casa lor de tihnă fecundă / stau / bărbat și femeie - / două îmbrățișate semințe, / o singură rădăcină albastră; / doar lumina deasupra / și spicul tăcut, / tăiș prin auzul atâtor nașteri / la fel de tăcute. (Doar lumina deasupra).
Vâslind prin mările propriului Timp, “spre maluri care nu se surpă” - ca să împrumutăm sintagma unui alt mare poet mureșean, Lazăr Lădariu întreprinde această călătorie inițiatică, spre locul de unde survine ființa, acel dasein specific fiecăruia, mai îndepărtat ori mai apropiat, după cum și omul se simte mai străin sau mai apropiat de sine, de Dumnezeu și de ceilalți.
Din pomele lui Lazăr Lădariu nu lipsesc viețuitoarele fabuloase, inorogul, îngerul, vulturul de ipsos, ca și magia provocată de viziunile stranii care-i bântuie somnul și trezia. “Am furat puterea apei cu negru descântec,/ fericit am dansat în piețele acelea străine,/ în nouă fântâni mi-am scăldat osul cântător,/ steagurile mele s-au ofilit în gura pământului;/ cineva cu alt chip mă caută,/ rotind o frunză de gheață/ ceva ușor mă atinge...(Cineva cu alt chip mă caută). Lazăr Lădariu ne îndeamnă să căutăm prin sufletul său “mirositor ca o rodie” ca să-i aflăm rădăcinile înflorite: “Caută bine prin sufletul meu mirositor ca o rodie / și-l vei găsi pe tata aruncând semințele serii pe cer / în sfânta semănătură / spre noaptea cabrând peste dealuri. // Caută bine prin sufletul meu / când coboară fluviile miresmelor / și vei vedea cum curge sufletul pomilor; // au rodit deja semințele așteptării, / caută doar bine prin sufletul meu. (Caută bine prin sufletul meu).
1 ianuarie 2019
(va urma)
