Am fost creat, deci exist! Dar cine sunt? Cât sunt, care-mi e măsura? Unde-mi e începutul și unde mă termin? Eu ori Noi? Singular sau plural? Cine este Noi? David Precht, filosof german în vogă la ora actuală, și-a intitulat una dintre cărți: “Wer bin ich und wenn ja, wie viele?'' (Cine sunt eu și dacă da, câți?).
Dumnezeu l-a făcut pe Om bărbat și femeie, un Noi ontologic. Apoi l-a separat în două existențe-principii diferite și complementare: un Eu masculin și un Eu feminin! Și poruncă le-a dat lor: porunca indisolubilității! Adică un fel de Eu ce-l conține pe Noi sau un fel de Noi cuprins într-un singur Eu. Îmi amintesc acum de vorba Mântuitorului: Eu și Tatăl - adică Noi - una suntem (Ioan 10,30). Și iudeii au aruncat cu pietre în El, adică în unitatea diversității Persoanelor divine. Într-un fel ,,buimăcit'', Hristos întreabă care e motivul pentru care este pedepsit. Avea să-l afle: blasfemie!
Era foarte greu pentru noi, cei de ieri, nu că azi ar fi mai ușor, să înțelegem cuvintele Mântuitorului. Atunci, iudeii au aruncat cu piatra pentru că El s-a făcut pe sine Dumnezeu, adică un Noi divin. Azi, aruncăm cu piatra unii în alții, pentru că e la fel de greu să acceptăm o societate formată din noi, și mai grav un Noi divino-uman, mistic. Suntem divizați în Eu-ri! Și chiar dacă am fi un Noi, doar uman, ei, ceilalți, alții decât noi, din celălalt birou, trib, clică, parohie, oraș, dincolo de graniță, sau de pe un alt continent, sunt străinii care ne amenință permanent Eul obosit și pervertit de minciuna sfruntată a propriului nostru Ego-ism. “L'enfer, c'est les autres”, ar zice Paul Sartre.
Totuși, niciodată Noi nu a cunoscut în istoria umană o apropiere mai mare precum în vremurile pe care tocmai le trăim. În pofida inerției disolubilității postmoderne, lumea a înțeles, sper, că doar un Noi conștient și filantrop, un Noi altruist și uman, poate salva fiecare Eu de propria-i aneantizare. Icoana ortodoxă, imagine mistică, metafizică, ne spune de veacuri acest lucru. Doar în lumea de jos, imanentă și supusă descompunerii, se mai pune încă problema apartenenței sau excluderii de la acest Noi eclesial. În Hristos, pentru că numai aici, în El, nu mai există iudeu, nici elin, nici rob, nici liber, nici parte bărbătească, nici femeiască, ci toți sunt una(Gal.3,28). În El, Eul mistic se redefinește ca (și îl revelează) pe Noi-ul real al lumii în care viețuim. Poate să mai existe, pe aici pe colo, câte vreun conducător politic sau religios prizonier al timpurilor Eu-rilor demult apuse, care acuză încă, populist sau pietist, Noi-ul hristic de blasfemie. Istoria se poate repeta! Este atât de simplu. Însă, omul nou, propus de sfântul apostol Pavel, este un Noi, înfățișat, reprezentat de taina unității Eu-lui creștin, personificat și imaginat de (unde credeți?) icoana ortodoxă, din păcate atât de puțin prezentă în mentalitatea omului secular, postcreștin de azi.
Trăirea mistică creștină nu are un scop în sine, ci, având ca temelie asceza personală, ca lucrare teandrică divino-umană, urmărește trăirea în Dumnezeu (aplicarea în gradul cel mai înalt al poruncilor Sale) și nu un simplu extaz, asemeni șamanilor din mitologie, acolo unde este prezentă ideea deificării omului. Inițiații mistici indieni cunosc ritualul ascetic sub denumirea de ,,tapas”, încălzire ritualică, o tehnică a vieții austere, urmată apoi de extaz, ca scop în sine, obținut doar în urma exercitării personale exclusive (fără ajutor din partea divinității). Aici totul se reduce la un simplu Eu ocult.
Dimpotrivă, în Mistica creștină, răpirea sau extazul, unirea omului cu Dumnezeu, este rezultatul inițiativei divine. ,,Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu știu; fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer'' (2.Corinteni 12,2), spune Sfântul Apostol Pavel, arătând că acțiunea de răpire a acestui om, care este însuși Pavel, aparține lui Dumnezeu. Un Eu răpit de un Noi divin. O experiență mistică pe care nu oricare dintre noi o poate trăi, dar la care fiecare dintre noi, adică noi toți, suntem chemați! Aș putea spune altfel: Noi, Dumnezeu, vă chem pe voi, oamenii, la Mine (,,Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați...”, adică Eu și Tu și...., Noi toți.)
Încă din primii zori ai creștinismului, iubitorii icoanelor conștientizau realitatea existenței unei legături supranaturale între icoană și protochip, cinstind icoana ca un locaș sfințit unde se odihnește Duhul Sfânt, o miraculoasă ,,materie plină de har'' din care lumina lui Hristos e mereu iradiată în lume. În această lume imperfectă, pluralistă, ființăm noi. Prin actul de maximă chenoză (smerenie) divină, Fiul lui Dumnezeu, întrupat, S-a sălășluit între noi, lăsându-Se văzut și atins de noi. Însă numai aceia dintre noi care-L cunoșteau prin credință puteau afirma despre Acesta că este Mesia. Așa trebuie înțeleasă mărturia sfântului Apostol Petru, care L-a recunoscut pe El drept ,,Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu''(Ioan 6,69). Între Noi este locul în care Hristos a venit, iar Apostolul Petru a fost unul dintre noi. Un Eu ales!
