Spațiul românesc a fost și este unul creștin. Doctrina religioasă creștină, potrivit modelului hristic, este un îndemn permanent la generozitate și la acordare necondiționată de ajutor: “să nu lași pe cel sărac lipsit de hrană, sufletul flămând să nu-l întristezi și să nu urgisești pe om când are lipsă. Inima necăjită nu o tulbura și nu întârzia a da celui lipsit. Rugăciunea celui necăjit nu o lepăda și nu-ți întoarce fața ta de la cel sărac. Pleacă săracului urechea ta și cu blândețe răspunde-i cele de pace. Scoate pe cel năpăstuit din mâna celui ce-l năpăstuiește și să nu fii slab de înger când judeci. Fii celor orfani ca un tată”. Aceste recomandări erau cunoscute și aplicate de categoriile de realizatori ai asistării. Întrucât individul, ca și grupul comunitar aveau posibilități limitate de acordare a ajutorului, au fost stabilite - în timp - criterii după care se făcea selecția celor ce beneficiau de asistare socială. Ca atare, ajutorul era direcționat în mod diferențiat către persoanele defavorizate, în funcție de tipul de handicap, categoria de vârstă, sexul persoanei, gradul de receptivitate la demersurile de recuperare, starea socială. De asemenea, se ținea cont și de sursele inductoare de vulnerabilitate: voința divină, grupul de apartenență, relațiile extracomunitare, individul însuși prin comportamente autostigmatizante.
În urma aplicării acestor criterii, comunitarii români din perioada tradițională, în mod constant, își concentrau eforturile de ocrotire în următoarele direcții:
* Asistarea familiei. Reprezenta un obiectiv permanent întrucât aceasta, prin normalitatea ei, asigura normalitatea conviețuirii într-un spațiu mai larg, precum cel al satului. Biserica se implica decisiv în relansarea vieții de familie, atunci “când bătea la ușă pericolul distrugerii” și “priveghea necontenit, luând măsuri preventive pentru a feri orice familie de alunecare pe povârniș”. Amintim câteva dintre formele în care Biserica (prin intermediul preotului și enoriașilor) asista familia: stigmatizarea infidelității conjugale (în special adulterul feminin), neadmiterea decât în rare cazuri a divorțului sau a recăsătoriei, criticarea situațiilor în care familia nu manifesta grijă creștină față de membrii decedați, supravegherea normalității relației dintre părinți și copii, urmărirea respectării obligativității perioadelor de doliu etc.
* Grija față de săraci. Constituia al doilea obiectiv esențial al enoriașilor și Bisericii - primul fiind acela al propovăduirii și apărării credinței. De la început, orice a deținut Biserica a fost considerat proprietate a săracilor, astfel încât actele de milostenie patronate de această instituție erau foarte numeroase: în fiecare duminică, o dată pe lună sau ori de câte ori era nevoie, organiza ospătarea săracilor și efectua colecte în favoarea lor. Sfera milosteniei era împărțită în două categorii de intervenții: fapte ale milei trupești (a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetați, a primi pe cei străini, a îmbrăca pe cei goi, a cerceta pe cei bolnavi, a cerceta pe cei care se află în necazuri și nevoi, a îngropa morții săraci și fără rude) și fapte ale milei sufletești (a îndrepta pe cel păcătos, a învăța pe cel neștiutor și nepriceput, a da sfat celui care are trebuință de el, a ierta pe cei care ne-au greșit, a ne ruga pentru aproapele nostru. Din enumerarea acestor serii de fapte recomandate și coordonate de Biserică, întrezărim cu ușurință statutul ei de veritabilă instituție de asistare socială. Mai mult, ea a avut o influență persuasivă atât de puternică încât, în mentalitatea membrilor satului tradițional, nu ar fi existat stare de deficiență care nu ar fi putut fi contracarată de Biserică. Așa ne explicăm de ce formele de asistare, chiar atunci când nu erau realizate de Biserică, ci de indivizi separați și într-un alt spațiu decât cel al Bisericii, trimiteau în subsidiar tot la sacru și la patronajul bisericesc.
* Asistarea copiilor orfani. Se făcea în virtutea legăturii sacre, misterioase, care ar fi existat între părinții decedați ai acestora și sătenii cu care ei frecventaseră aceeași biserică. Preotul hotăra, în cazul în care nu existau rude - sau existau, dar nu aveau suficiente forțe de asistare -, ce persoane să se ocupe de întreținerea și educația copiilor orfani. Această decizie de mare responsabilitate revenea preotului, în virtutea faptului că era considerat “părintele” comunității, dar și al enoriașilor săi - care se considerau “frați”. Oricum, reprezenta un mare păcat, pentru rude, vecini și pentru ceilalți credincioși ai comunității sătești, lipsirea orfanilor de cele necesare unei existențe normale.
* Asistarea văduvelor. Se producea, în mod normal, atunci când acestea aveau o vârstă venerabilă și nu locuiau împreună cu unul dintre fiii lor. Ajutorul era oferit în diverse forme: scutirea de dări (acestea fiind redistribuite celorlalți săteni), oferirea de îngrijire (în momentele de neputință fizică), organizarea de clăci pe proprietățile lor (în raport cu muncile de sezon), protejarea de eventualele abuzuri.
* Asistarea tuturor persoanelor sau grupurilor care suferiseră din cauza unor calamități (incendii, inundații, epidemii, războaie etc.). În asemenea împrejurări dificile, solidaritatea umană se subordona idealurilor Bisericii și religiei: acordarea de ajutor atunci când era cea mai mare nevoie de el și oferirea ajutorului în mod spontan, ca urmare a naturii bioaltruiste a omului, și nu ca rezultat al unor calcule preliminare. Actele de caritate erau, în astfel de situații, mult mai numeroase decât în mod obișnuit și aveau ca scop reechilibrarea psihică, morală, materială etc. a celor afectați.
