Am arătat, la început, pe baza faptelor, că schimbarea administrației militare cu cea civilă, la sfârșitul anului 1940, nu a ameliorat, în fond, drama românilor din teritoriul românesc cotropit de Ungaria. Este adevărat că frecvența și proporțiile actelor barbare s-au diminuat, raportate la timp. De asemenea, s-ar putea constata faptul că atari acte au fost preluate, tot mai mult, din seama armatei, de către bandele așa-ziselor “gărzi naționale”, leventiști, jandarmi, polițiști, justiție, etc.
La 1 februarie 1941, Consulatul României din Oradea trimitea Ministerului Afacerilor Străine din București raportul cu nr. 213, înregistrat la MAS cu nr. 10862 din 13 februarie, în care se arată că “preoții români din circumscripția consulară a Orăzii sunt obiect de batjocură specială a jandarmilor. Victor Tufan din Ungheni (județul Mureș) a fost lovit crunt cu ciomagul și cu funia umezită în apă. Om de 60 de ani, a fost ținut în genunchi șapte ore. Când leșina din cauza oboselii, îl făceau să-și revină, cu lovituri de bocanci, aplicate în fluerele picioarelor, până când au învinețit. În cursul celor șapte ore de tortură inchizitorială, nu i s-a luat nici un interogatoriu. Cu funii umede l-au bătut în trei reprize, adică atâta timp cât a fost necesar să-i înnegrească carnea din creștet până în tălpi. Calvarul său nu s-a terminat cu aceasta. Au început palmele peste față, însoțite de cele mai triviale cuvinte. După aceea, vreo patruzeci de jandarmi s-au așezat pe două rânduri, față în față, la un metru distanță. Preotului i s-a dat ordin să treacă prin fața celor două rânduri de jandarmi, care îl loveau cu pumnii, picioarele și patul puștii. L-au aruncat apoi în curte ca pe o zdreanță. Pentru ca totul să depășească cele mai cumplite halucinații de coșmar, după câteva ceasuri, preotul, împreună cu soția sa, copila și învățătoarea română, a fost purtat, în preajma cimitirului, prin pădurile și hotarele satelor învecinate. În acest timp, jandarmii își făceau semne din care năpăstuiții să tragă concluzia că vor fi spânzurați, împușcați, îngropați. Împreună cu preotul, au mai fost bătuți în aceeași zi încă vreo patruzeci de țărani din aceeași comună”.
În tot cursul anilor 1941-1944, bătăile, schingiuirile, maltratările populației românești, inclusiv a clerului românesc, au continuat. Pentru a nu ne lungi, vom aminti doar câteva exemple. La 21 octombrie 1941, preotul Alexandru Cojocaru din Cornu, județul Mureș, a fost bătut de sergentul major Marto Hegy, de la postul de jandarmi Bicazul-Ardelean, până l-a lăsat în agonie. Tot acest sergent “a bătut, în aceeași zi, 37 de locuitori români, fără motiv”. În aceeași perioadă, protopopul paroh Ioan Olteanu, din Miercurea-Nirajului, județul Mureș, împreună cu soția sa, Glicerina, au fost arestați fără nicio vină, “ținuți 7 ore în poziție de drepți, apoi, împreună cu alți 18 români, sub comanda unui ofițer, au fost scoși la graniță și bătuți până au rămas în nesimțire. Apoi au fost aruncați peste frontieră”. Ioan Oltean, din comuna Sîntioara, același județ, “a fost bătut de 8 unguri din comuna Curteni, fiindcă n-a luat crucea de pe casă. A fost bătut până a căzut la pământ, apoi unul dintre ei l-a tăiat cu briceagul la piciorul stâng. În aceeași zi, noaptea, i-au spart toate geamurile și țigla de pe casă. La două zile după cele întâmplate, a fost ridicat din nou de acasă, de jandarmi, și pe drum a fost bătut și lăsat în nesimțire în stradă”.
De altfel, după cum se consemnează într-un document al organelor de stat românești, “Bătăile s-au practicat pe o scară atât de întinsă încât ele au devenit un sistem. Pe străzi, la domiciliu, în localurile autorităților, în închisori, românii au fost bătuți, individual și în masă, pentru simplul motiv că erau români și uneori pentru că nu știau ungurește. O pornire de furie oarbă pare a fi cuprins nu numai pe soldați, ci și întreaga populație civilă maghiară”. Desigur, la această ultimă remarcă a documentului, se cuvine subliniată realitatea că s-au găsit în rândurile populației maghiare, inclusiv a clerului, numeroși oameni de bună credință care, nu numai că au dezaprobat și au fost indignați de barbariile comise împotriva românilor, dar le-au și luat apărarea direct, uneori îndurând ei înșiși consecințele din partea propriilor conaționali. Această realitate - demonstrată și de noi în paginile anterioare - era firească, era rezultatul nu numai a conviețuirii cu românii timp de secole, ci și a înrudirii lor cu românii sau a românilor cu ei.
Oricum, românii au fost supuși la grele cazne. După cum constata, cu mare dreptate, documentul pe care l-am citat anterior, “Sate românești întregi au fost nevoite să-și ia lumea în cap de groaza bătăușilor unguri, încurajați și nesancționați de autorități. Sate întregi au dormit în câmp, prin lanuri de porumb și prin păduri, luni de zile, până la căderea zăpezii”. Numai în perioada 1 septembrie 1940 - 15 mai 1941 s-au înregistrat 3.373 de cazuri de bătăi violente. Dar câte au rămas necunoscute chiar pentru acea perioadă. Dar câte s-au petrecut după aceea!
La actele agresive, violente, pe care le-am reliefat - ca fenomene - prin exemplele citate, s-a adăugat o infinită gamă de alte acțiuni de reprimare, fizică și morală, a clerului și credincioșilor români, ca și a întregii populații românești. Spre pildă, mulți preoți au fost condamnați la închisoare, deținuți în case de corecție, alături de delincvenți de drept comun, prostituate etc., li s-a stabilit domiciliu forțat, etc.
Astfel, de pildă, preotul Ion Cîmpeanu din Ferneziu (jud. Satu Mare) a fost condamnat prin sentința nr. 4900/1941, a Tribunalului Oradea, la 6 luni închisoare, pentru că în ziua de 15 martie 1941 a oprit să se cânte imnul maghiar în biserica românească din acea localitate. Preotul V. Ulmean, din comuna Firiza, același județ, a fost condamnat de același Tribunal din Oradea, la 3 luni închisoare, pentru că a cerut copiilor de școală (români) să-l salute cu salutul bisericesc “Laudă lui Iisus Hristos” și nu cu salutul levenților “szebb jövöt”, după cum îi obliga învățătorul. Prin sentința nr. 106/1942 a Tribunalului Oradea, preotul Achim Gheorghe din Răstolțul-Desert, județul Sălaj, a fost condamnat la 4 luni închisoare pentru că, întâlnindu-se cu un grup de “levenți” de origine română, care, venind de la instrucție, cântau cântece maghiare, i-a întrebat; “românește nu învățați să cântați?”
Prin sentința nr. 672115 din 13 aprilie 1943, Tribunalul din Debrețin a condamnat pe preotul Iuliu Ardelean, din comuna Satșugatag (Maramureș) la un an și jumătate închisoare pentru că a refuzat să sfințească niște candelabre vopsite în culorile steagului ungar, aparținând unui locuitor român pe care l-a mustrat că, deși român, își vopsește candelabrele în aceste culori. De altfel, preotul Iuliu Ardelean era de multă vreme terorizat de autoritățile de stat ungare, faptul de mai sus a constituit doar un pretext. Astfel, încă la începutul anului 1942, prim-pretorul plășii Șugatag i-a stabilit regim de domiciliu obligatoriu, în niște condiții cu totul barbare de executare a acestui regim. Iată textul acestei hotărâri a prim-pretorului: “Pe Iuliu Ardelean, născut în anul 1888, în Satșugatag, de profesie preot, (...), domiciliat în comuna Satșugatag, îl pun sub domiciliu forțat în baza ord. nr. 760/1939 BM, pct. 13 al. 1, și-i stabilesc domiciliul în comuna Satșugatag. Condițiunile domiciliului forțat le stabilesc în următoarele:
a. Fără permisiunea autorităților nu poate părăsi domiciliul stabilit;
b. În fiecare zi este obligat să se prezinte personal (cu începere din 16 februarie 1942), la ora 8, la Notariatul comunei Giulești, la orele 13, la primăria comunei Șugatag, și la orele 18, la postul de jandarmi Hărnicești.
c. În caz de schimbare a locuinței, cu 24 ore înainte, trebuie să anunțe oficiul meu, care ia cunoștință sau interzice (mutarea).
d. De la orele 9 seara până la 7 dimineața nu poate părăsi locuința.
e. Îi interzic să viziteze localurile publice, petreceri, sărbători, reprezentații, adunări sau să ia parte la întruniri sau manifestații.
f. Nu poate să ia contact decât cu anturajul obișnuit, iar cu alții numai cu permisiunea și sub supravegherea mea.
g. Telefonul nu poate fi folosit, telegramă nu poate da, corespondența stă sub supravegherea mea (atât scrisorile pe care le primește, cât și acelea care le trimite).
Călcarea dispozițiilor acestei hotărâri, se pedepsește cu închisoare până la 2 luni și cu amendă în bani până la 8.000 pg (...). Prezenta hotărâre, executabilă imediat, fără considerare la nici o cale de atac în baza legii XXX din 1929 paragr. 56 al 1 pct. b (...). Executarea imediată a prezentei e motivată, fiind vorba de interese publice importante.
Prezenta hotărâre se va comunica, pe lângă o severă supraveghere, la:
1. Ardelean Iuliu, Satșugatag
2. Primăria, respectiv Notariatul com. Giulești
3. Primăria com. Șugatag
4. Postul de jandarmi Hărnicești
5. Oficiul poștal Ocna Șugatag
Ocna Șugatag, la 11 februarie 1942
Dr. Ludovic Szilasyi, prim-pretor”
Reținem atenția asupra faptului, reieșit din textul documentului, că o asemenea măsură nu trebuia motivată cu fapte de către emitent. Nici în acest caz hotărârea nu a fost motivată. Legea crea un astfel de regim cu totul arbitrar.
De altfel, regimul domiciliului forțat a fost practicat pe scară largă de către autoritățile de ocupație împotriva românilor de orice categorie și stare. Noi am identificat în acest sens, până în septembrie 1942, 9 cazuri aplicate preoților români, 6 cazuri aplicate unor intelectuali (profesori, medici, avocați, învățători etc.); 18 cazuri aplicate unor țărani. Această formă de pedeapsă - cu reguli dintre cele mai severe, demonstrată în cazul preotului Iuliu Ardelean - era aplicată pe scară largă, lucru consemnat și de un document al organelor de stat românești, în care se arată că “Pe lângă celelalte restricțiuni ale libertății personale, cu domicilii forțate în comunele respective, mai au și obligațiunea de a se prezenta la autoritatea administrativă sau polițienească zilnic, uneori de trei ori pe zi, în trei comune diferite, iar în cel mai bun caz o dată la săptămână. Pe lângă aceste pedepse, prim-pretorii unguri mai obișnuiesc pedepsirea populației românești cu excluderea de pe teritoriul comunei în care domiciliază sau de pe teritoriul plășii respective”.
În acest climat, autoritățile de ocupație au desfășurat o vastă campanie pentru deznaționalizarea românilor, prin intermediul religiei, obligându-i, după cum vom demonstra în capitolul ce urmează, să-și părăsească religia proprie și să treacă la alte religii care să-i lege de noua stăpânire și prin credința religioasă.
(Va urma)
