Căpitanul László Láncz a preluat comanda operațiilor, la 7 septembrie 1944, și a dat arme voluntarilor locali din Garda Națională. La fel cum se întâmplase anterior în Ungaria, evreilor li s-a ordonat să poarte steaua galbenă și să pună același însemn pe locuințele lor. Cei mai apropiați consilieri ai căpitanului Láncz erau Gyula Varga, farmacistul ungur, și soția acestuia, Catherine. Împreună cu fiul lor adoptiv, Daniel Bethlen, ei aveau să joace un rol important în desfășurarea evenimentelor.
În seara următoare, luni, 11 septembrie 1944, jandarmii, însoțiți de un ghid local, membru al Gărzii Naționale, i-au scos pe evrei din casele lor și i-au strâns în locuința și șopronul lui Ioan Pop, super-intendent de lucrări publice. Casa acestuia fusese desemnată ca ghetou, până la ducerea la îndeplinire a “soluției finale”.
Deoarece câțiva dintre românii de vază din Sărmaș și unii prizonieri de război români erau deja deținuți acolo, odată cu sosirea celor 126 de evrei, locul devenise îngrozitor de aglomerat. Cu excepția acestui inconvenient, tratamentul la care au fost supuși evreii și românii, în primele zile, poate fi considerat decent. Evreilor chiar li s-a permis să se întoarcă, sub escortă, la locuințele lor, pentru a-și mai aduce provizii și obiecte pe care nu le putuseră lua în momentul grăbitei lor arestări. Cu toate acestea, jandarmi și săteni unguri înarmați blocau complet accesul în zonă, zi și noapte.
Marți, 12 septembrie 1944, în timp ce evreii se aflau sub pază, Sándor Szalay, căpetenia satului, și adjunctul său, J.
Cziráky, au organizat și au condus operațiunile de jefuire a locuințelor evreiești și a caselor românilor arestați. Conform mărturiei semnate a lui Károly Bus, fost membru al Gărzii Naționale Maghiare, “aproape toți ungurii din Sărmaș au participat la acest jaf”. Ungurii i-au invitat și pe locuitorii români să li se alăture, dar au fost refuzați fără echivoc.
Miercuri, 13 septembrie 1944, a fost o zi relativ calmă pentru prizonieri - doar câțiva evrei au fost scoși să sape șanțuri sau gropi pentru militarii unguri uciși pe front. Hrana și apa se terminaseră însă. Jandarmii și, în special, membrii Gărzii Naționale, care erau voluntari din sat, i-au împiedicat pe ceilalți săteni, în majoritate români, dar și câțiva unguri, să aducă hrană și apă deținuților. Înjurând și proferând obscenități, ei i-au gonit, sub amenințarea armelor, pe cei ce încercau să ajute. Foamea și setea vor continua să-i chinuiască pe prizonieri de acum încolo. Jandarmii și Garda Națională mențineau carantina, fără să furnizeze însă apă și hrană.
Joi, 14 septembrie 1944, a început degradarea și adevăratele chinuri fizice și psihice. Dimineața, evreii bătrâni, selectați cu grijă după vârstă - oameni de 75, 82 și 83 de ani -au fost scoși în curte, unde au fost siliți, sub amenințarea puștilor, să execute tot felul de dansuri, spre marea distracție a membrilor Gărzii Naționale și a jandarmilor. Prizonierii în vârstă au fost astfel hărțuiți până la sfârșit.
Printre prizonieri se afla și Arthur Hász cu familia sa, inclusiv fiica sa Vera, cei mai respectați evrei din Sărmaș. Arthur Hász, care studiase la Leipzig, era inginerul șef și directorul morii din localitate. Oamenii și-o amintesc pe Vera ca pe o fată frumoasă și bine instruită. Poate că mulți dintre tinerii unguri îi purtau pică - un amestec de invidie și frustrare. În noaptea aceea, membrii Gărzii Naționale au târât-o pe Vera afară, au bătut-o cu brutalitate și au violat-o. Ea s-a luptat să se apere. Țipetele ei s-au amestecat macabru cu zgomotele salvelor de artilerie, care anunțau eliberarea. Frontul era la o distanță de numai 18 mile. Vera s-a întors dimineața. Însângerată, palidă, umilită, ea zăcea lângă părinții săi. Nu s-a mai mișcat toată ziua. În timpul orgiei publice, E. Mora, doctorul român, și doi preoți români, Stupineanu și Mic - prizonieri și ei - fuseseră luați cu forța și li se ordonase să participe.
Vineri, 15 septembrie 1944, nu s-a întâmplat nimic neobișnuit: foamete, sete și torturantele jocuri la care erau supuși bătrânii. Toate obiectele de valoare, care se aflau asupra prizonierilor evrei și români, fuseseră furate de membrii Gărzii Naționale. Seara, Vera Hász a fost iar dusă - de data aceasta împreună cu o altă fată evreică - pentru a fi torturată și violată în timpul nopții de membrii Gărzii Naționale și de jandarmi. E. Mora și preoții români au fost iarăși “invitați” să participe. Mora își amintea că “fetele s-au întors dimineața aproape inconștiente, zăcând toată ziua ca și cum erau moarte”.
În după-amiaza acelei zile de vineri, jandarmii unguri au înscenat un proces prizonierilor români. E. Mora a fost pus în libertate. Ceilalți au fost și ei eliberați, numai pentru a fi rearestați imediat după aceea. Magistratul Vasile Banu a fost probabil asasinat; ceilalți au fost duși, într-un camion, la Cluj, și de acolo au fost expediați în marșuri ale morții, întâi prin Ungaria și apoi în Austria, unde au fost eliberați, în cele din urmă, de armata Statelor Unite. Nu toți au reușit să supraviețuiască. Bătrânul preot Micu, care nu putea ține pasul, a fost împușcat în apropierea Budapestei. Aceeași soartă au avut-o și alți români care au fost adăugați grupului de prizonieri, mai târziu, pe drum. E. Mora a fost mai norocos. Deoarece satul și răniții unguri aveau nevoie de un medic, a fost lăsat în pace și nu a fost deportat.
În seara zilei de 16 septembrie, evreii se pregăteau să întâmpine sabatul și Roș-Hașana [Noul An evreiesc]. Atunci când românii au fost duși la proces, prizonierii evrei au cerut lămuriri cu privire la soarta lor. Li s-a spus că vor fi duși la Cluj și de aici la Budapesta, unde vor fi puși să muncească în complexul industrial de la Csepel. Evreii au crezut ceea ce li s-a spus.
După o altă noapte toridă ca de vară, petrecută în foamete, sete și violuri, dimineața a început cu dansul și gimnastica obligatorie pentru bătrâni. Douăzeci de bărbați evrei mai tineri au fost aleși pentru muncă, li s-au dat hârlețe și alte unelte. Ei au fost duși, în marș, pe dealurile Sascutului, de partea cealaltă a șoselei Cluj-Târgu-Mureș, la o distanță de două, trei mile. Au fost puși să sape două gropi mari (prima de 11 iarzi pe 3, iar cea de-a doua de 10 iarzi pe 2). Deoarece, în mod evident, acestea erau gropi comune, muncitorilor evrei care văzuseră prea multe, nu li s-a dat voie să se întoarcă.
