Mai mereu m-am străduit să ghicesc ce spun, în gând, oamenii despre faptele și gesturile lor. Ca și despre ale mele. Bune sau rele. Căci de ceea ce vorbesc ei, cu gura lor mare, tare și repezită, știu și înțeleg mult prea bine. Atât eu, cât și ei. Fiind sigur că nu întotdeauna vorbitorii gălăgioși spun adevărul adevărat. Însă, ceea ce știu, mai mult ca sigur, este că arareori am răspuns exigențelor și așteptărilor mele și ale lor. Ca urmare, pe prieteni i-am dezamăgit și întristat, iar pe fățarnici i-am bucurat. Țin minte că de când am amintiri și țineri de minte, cuminți și ascultătoare, mereu am dorit să gândesc și să trăiesc de capul meu. Însă fără a-i deranja pe cei din jurul meu. Numai că s-a întâmplat să mor, la figurat vorbind, de atâtea ori, încât nici eu nu mai țin minte de câte ori! Și cu toate că nimeni nu își dorește să sufere, fizic și sufletește, în viața asta și în cea de apoi, mult prea târziu mi-am dat seama că nu la toată lumea necazurile și bucuriile șlefuiesc sufletul și mintea. Dar și că răutatea, invidia, brutalitatea și dușmănia nu-s asemănătoare cu greșeala din întâmplare și nici cu neprevăzutul! Ca urmare, aveam să constat cu amărăciune că puțini, foarte puțini oameni au rămas ori s-au reîntors pentru a întârzia măcar o clipită lângă mine. Și mă mir de ce! Dar și pentru ce! Eu neștiind să-i fi făcut cuiva vreun rău-voit vreodată! Mereu fiind nevoit să negociez cu oamenii și neoamenii care mi-au ieșit în cale fiecare clipă de viață trăită. Multora dându-le răgazul necesar să mă uite sau să mă regăsească. Numai că, din păcate, cu trecerea anilor, mult prea mulți au murit în realitate sau numai în amintirile mele. Ca urmare, fericirea, norocul sau nenorocul mereu “păcălindu-i” pe cei dragi ai mei. Neînțelegând de-i adevărat și corect ceea ce, uneori, ni-se întâmplă tuturor. Așa se face că n-am știut întotdeauna să-mi trăiesc viața ca lumea. Mereu sperând că voi putea îmbătrâni și muri frumos. În liniște și-n pace. Trăindu-mi viața demn până la capăt! De unde și învățătura înaintașilor mei, cum că “Greu se mai fac Oamenii Oameni”! Numai că mi se pare că am ajuns la capătul lungului și anevoiosului drum al vieții. Ca urmare, simțind că mi se tot scurtează timpul “șederii” în această lume ca nelumea, într-un târziu m-am hotărât să aștern pe hârtie “Firimituri de viață” și “Ziceri înțelepte”.
Pentru a nu fi uitate și pierdute total și definitiv. Știind că cu timpul, noi, oamenii, devenim o lumânare ce stă să-și ardă până și puțina feștilă fierbinte și afumată care a mai rămas aprinsă încă de la ivirea noastră în lume. Și cu toate că a trecut atâta amar de vreme de la plecarea lor definitivă din această lume, nimic nu-mi poate astâmpăra dorul de mult regretații mei părinți țărani, ca și de plăcuta și înlăcrimata-mi privire a chipului lor din fotografia de pe Crucea mormintelor lor. Chipuri surâzătore sau trist de îndurerate. Ca și de așezarea mea natală și de nostalgica Transilvanie. Mărturisesc că dintre toate ținuturile istorice locuite de români și de limba română, Ardealul a fost, este și va fi o eternă alinare! Pentru că pe suprafața lui au fost “jucate” nu numai marile drame, dar și tragediile și trădările poporului român. Fiind ținutul cu cea mai intensă trăire tragică și existență eroică. Și cu toate aceste bune sau rele ale vremurilor și vremii, acest mândru și bogat ținut românesc nu s-a desprins definitiv niciodată de marele trunchi al neamului și al Țării, mereu rămânând un etern zbucium al istoriei pământului și al locuitorilor săi. Un vis neîmplinit, pe deplin, niciodată. Pentru că nimic nu se uită. Și nici nu trebuie dat uitării!
NOTĂ: Recunosc că este o mult prea nostalgică scriitură dedicată locuitorilor satelor văilor Hârtibaciului, Cibinului, Sadului, Oltului, Târnavelor, Gurghiului, Mureșului, Comlodului, Sălardului, Ilvei, Bicazului și Voivodesei-Topliței și Borsecului. Dar și dragului și nelucratului hotar al Agnitei mele dragi. Ca și a pământurilor sale uitate de lume și părăsite de tot mai bătrânii și neputincioșii săi vrednici plugari români și sași. Apoi: iubitelor mele municipii Târgu-Mureș, Sibiu, Sighișoara, Târnăveni, Mediaș, Reghin, Miercurea Ciuc, Gheorghieni, Odorheiu Secuiesc, Sfântu Gheorghe, Brașov, Făgăraș, Blaj, Alba Iulia, Turda, Bistrița și Cluj-Napoca; deșteptei și academicei Săliște, ca și satelor mărginimilor sale. Așadar, precum abia citirăți, din mintea mea bătrână, obosită și uitucă s-a conturat o coală de hârtie tipărită în această mult prețuită și modestă gazetă târgumureșeană “CUVÂNTUL LIBER”. Totul petrecându-se într-un mijloc de lună octombrie a Întâiului An din Cel de-al 2-lea Centenar al Unirii Bucovinei și Transilvaniei cu România.
