Am văzut și am pus pe seama refugiaților ce au părăsit văile Arieșului și ale Mureșului, călcate de hoardele barbare mongole în drumul lor spre Ungaria, care s-au stabilit la adăpost cu familiile, pe malurile pârâiașului Cristur, ca fiind fondatoare ale satului nostru. Ne propunem de astă dată să ne oprim asupra unor momente din religia și viața creștinească a acestor familii. Mai întâi să cădem de acord cu o definire a religiei creștine, prin care să înțelegem că, noțiunea cuprinde totalitatea învățăturilor și practicilor ce constituie raporturile omului cu Dumnezeu și că oamenii au luat cunoștință despre adevărata putere a credinței în Dumnezeu în zilele în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos trăia și propovăduia învățăturile sfinte în ținuturile Palestinei. (hartă). Pentru noi, istoria creștinătății continuă să ne amintească despre modul, sacrificiile umane și calea parcursă pentru ca aceste învățături să ajungă până la noi. Drumul parcurs a fost lung și greu, cu frământări și dispute interne și multe opreliști din exterior. Mulți martiri, începând cu Sfinții Petru, Pavel și Andrei, au suferit și au murit în chinuri, pentru mărturisirea adevărului religios. Luptele interne au fost și ele multe și dureroase și, din păcate, mai continuă și astăzi. Acestea cuprind mai ales teme legate de supremația dorită asupra învățăturilor și practicilor liturgice, spirituale și teologice. Disputele au devenit mai accentuate, mai ales după scindarea Imperiului Roman, în Imperiul de Apus, cu capitala la Roma, și cel de la răsărit, cu capitala la Constantinopole; astfel s-a ajuns la dureroasa ruptură, schisma bisericii creștine din anul 1054, care se păstrează și astăzi. De atunci biserica din apusul latin se numește “CATOLICĂ”, iar cea rămasă în răsăritul grec a primit numele de “ORTODOXĂ”. Provinciile Daco-Romane aflate la granița Imperiului Răsăritean au preluat credința în biserica ortodoxă. Pentru a întări în aceeași credință și pe românii din Ardeal, ierarhii și domnii munteni și moldoveni, prin ctitorii de biserici și diferite danii, au sprijinit continuu biserica ardeleană: La Feleac și Văd, Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei ctitorește câte o biserică, Catedrala Metropolitană de la Alba Iulia este o ctitorie a Voievodului Mihai Viteazu, biserica de la Porcești (azi Trn. Roșu) este o ctitorie a lui Matei Basarab din anul 1653; amintim aici și dania de 6.000 de aspri, făcută de Vodă Brâncoveanului Atanasie, cu ocazia hirotonisirii acestuia la București ca Mitropolit al Ardealului, în anul de grație 1698. Acesta este anul care va marca tristețe în viața creștinească a românilor din Ardeal. Este anul în care austriecii ocupă Transilvania, provincie cu o populație majoritar ostilă din punct de vedere al confesiunilor religioase practicate. Curtea imperială de la Viena a înțeles, după experiența nereușită cu ungurii de a-i reconverti la catolicism; ca soluție pentru întărirea “statului catolic” este catolicizarea românilor din noua provincie anexată. Așa că au trecut imediat la acțiune. Abia așezat în scaunul de vlădică, au început atacurile, amenințările, presiunile fizice și morale asupra acestuia pentru a-l determina să treacă la catolicism. După trei ani de rezistență, în fața mașinațiunilor puse la cale de împăratul Leopold, de cardinalul Kollonich, a iezuitului Barony etc., Mitropolitul Atanasie semnează, în anul 1701, actul unirii cu Roma. Obținând acest act, Curtea Imperială a obținut cel puțin două lucruri prin care și-a întărit poziția: pe de o parte, a slăbit coeziunea și puterea de rezistență a românilor, iar pe de altă parte, și-a întărit poziția în lupta cu Budapesta. Atrași de mărinimia promisiunilor făcute de împărat, prin Diploma Leopoldina din 19 martie 1701, o parte din preoțimea romană începe convertirea spre biserica unită. Este momentul în care încep să dea roade măsurile de încurajare a românilor să părăsească credința în care au fost botezați. La numai 65 de ani de frământări și regrete sufletești, situația în anul 1766 în Transilvania se prezenta conform imaginii nr. 2
Mutații importante au loc și în Cristur-Grindeni; în 1805 se înființează parohia greco-catolică, având și biserică proprie din anul 1840; documentele vremii ne amintesc că aceste mutații confesionale au provocat nemulțumiri și chiar revolte în rândul enoriașilor, care nu erau de acord cu opțiunea preoților; în anul 1776, Parohiile Cheta și Grind (Grindeni) contestă apartenența la greco-catolicism, “în anul 1802, zona Chețani, Hădăreni și Grindeni «defectează» (părăsește) de la uniație cu preoții și se înscrie în protopopiatul Petrilaca”; sunt numai o parte din manifestările de protest. Trecând la populația maghiară, ne amintim că aceasta a pătruns pe teritoriile Transilvaniei în sec. X-XI, unde a găsit o populație românească bine organizată sub raport politic și religios, preluând de la aceasta unele reguli de conduită. Amintim aici că principele Gyula s-a creștinat în religia pe care o aveau românii, luând numele de Ștefan, naș fiindu-i chiar împăratul de la Constantinopole, Constantin al VII-lea (944-959). La scurtă vreme, sub regele Ștefan cel Sfânt (997-1038), ungurii se orientează spre apusul catolic. Trăiesc în religia catolică până la ideile reformiste propovăduite de Lutter, Calvin ș.a., între anii 1520-1530.
La noi în sat, primele familii convertite la protestanți s-ar fi petrecut în jurul anului 1600, când preiau biserica de la romano-catolici, obligându-i pe aceștia să-și construiască alta, nouă. Mutațiile numerice produse în structura confesională a populației de-a lungul timpului, cauzate de măsurile amintite, se prezintă conform imaginii nr. 3.
În încheiere, mulțumesc domnului general Petrovan Teofil pentru furnizarea unor date prețioase legate de viata cristurenilor.
