* “Un călugăr egiptean viețuia aproape de Constantinopol, pe vremea împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450). Împăratul, mergând prin zona unde era sihastrul, a fost atras de chilia acestuia. L-a găsit pe acesta stând la masă, și mânca foarte liniștit. Împăratul a spus cine este, și că dorește să guste și el din ceea ce mănâncă el. A înmuiat pâinea în untdelemn și a fost mirat ce bună este aceasta. Cum ați făcut-o? a întrebat împăratul. Am făcut-o cu rugăciune și binecuvântare de la Dumnezeu. Împăratul i-a spus acestuia: «Fericiți voi care nu aveți grijile vieții acesteia și trăiți în pace și înțelegere cu Creatorul!»“
Noi, creștinii, care avem virtutea cumpătării ca una din devizele mântuirii, înțelegem că nu cantitatea și calitatea mâncării este neapărat importantă, ci binecuvântarea pe care o cerem lui Dumnezeu, care știe El cum să ne hrănească, să ne ocrotească și să transforme puținul în mult și răul în bine. “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate acestea se vor adăuga vouă!” (Matei 6, 33).
***
* “Ceea ce va salva națiunile va fi unitatea”. Omogenitatea dă viață și împărțirea omoară. “Să fim uniți pentru a fi puternici! Să fim uniți pentru a fi fericiți!” Unitatea este viața unui popor; ea înseamnă reînviere; a te naște din nou. Trecutul de glorie sau de nefericire în comun trebuie să ne unească. (Oare, noi, românii, de la “Vlădică la Opincă”, când ne vom trezi la realitate, pentru a înțelege că “trebuie să fim uniți”, că sunt alții, care, ne vor dezbinați?) (n.a.).
Victor Hugo (1802-1885), poet, scriitor francez, reprezentant de seamă al literaturii universale
***
* “«Cuvântul» mi-a fost cale către oameni și către Dumnezeu. Prin el mi-am spus bucuriile și necazurile, durerile și speranțele; el mi-a fost lacrimă și zâmbet, armă de apărare și scară spre înălțimi; cu el am învățat și-am liturghisit, cu el am iubit, cu el am trăit; el mi-a fost început și tot el îmi va fi sfârșit, iar când m-oi călători pe celălalt tărâm, el mă va pomeni de pe o cruce, dintr-o inimă, ori de pe fila unei cărți. Prin el am fost mai mult decât o viețuitoare pe pământ; el mi-a fost binecuvântare și uneori blestem, el mi-a fost însuși sensul de a fi. Dacă cea dintâi grijă a creștinului este de a se mântui, cea dintâi grijă a omului este de a se zidi și a zidi prin cuvânt”.
Al. Stănciulescu-Bârda (1953-), scriitor și preot de mare cultură
***
* “Doi oameni lucrau împreună la un stăpân. Unul era credincios, iar altul nu. Într-una din zile, stăpânul plecă în altă parte, și le spune ce au de lucrat pe ziua respectivă. Lucrătorul necredincios îi spune colegului credincios: de acum putem să dormim, fiindcă stăpânul nu ne vede. Acesta îi spune că nu poate să facă așa ceva, fiindcă Stăpânul în care crede el, nu este plecat și îl vede tot ce face. «Orice lucrați, să lucrați cu toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni. Bine știind că de la Domnul veți primi răsplata moștenirii; căci Domnului slujiți. Iar cel ce face nedreptate, își va lua plata nedreptății»“. (Epistola către Coloseni, cap. 3, vers. 23-25).
