Despre Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași - d. 20 iunie 1891, Paris), știm de la școală că a fost om politic, istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, membru fondator al Societății Academice Române și președinte al Academiei Române, unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naționale și dezvoltarea literaturii românești.
Mai știm, din manualele de Istoria României ale altor generații, că a fost un colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cei doi întocmind împreună un amplu plan de reforme aflate la baza constituirii statului român modern. Președinte al Consiliului de miniștri, titular la Ministerul de Interne și Ministerul de Externe, Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai importanți oameni de stat ai generației sale. În timpul mandatului său, România își cucerește Independența de stat.
Ceea ce mai puțină lume știe, însă, este faptul că marele bărbat de stat a fost unul dintre liderii marcanți ai Partidului Național Liberal.
“Familia Kogălnicenilor, mari proprietari de pământ din județul Fălciu, își trăgea numele de la râul Cogâlnic, din județul basarabean Orhei, pe malurile căruia se întemeiaseră primele familii încă din secolul al XVI-lea. Mihail era fiul marelui vornic Ilie Kogălniceanu și al Catincăi Stavilă, care, rămasă orfană, fusese crescută în familia viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza. Viitorul om politic primește o educație aleasă sub îndrumarea călugărului Gherman Vida, apoi la pensionul lui Victor Cuenin din Iași și la Institutul francez al lui Lincourt de la Miroslava, lângă Iași. În această perioadă, este coleg cu Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza.” În vara anului 1834, este trimis să studieze la Colegiul Lunéville din Paris, apoi la Universitatea din Berlin. Revine la Iași, domnitorul Sturdza îl numește locotenent-aghiotant, apoi căpitan-aghiotant.
Timp de aproape zece ani, până la izbucnirea Revoluției de la 1848, Kogălniceanu desfășoară o bogată activitate cultural-științifică. Este, pe rând, scriitor, editând 6 tomuri din Letopisețele Valahiei și Moldovei, patron de tipografie, istoric, traducător, și, mai ales, publicist. Pe 30 ianuarie 1840, împreună cu alți colegi de generație, pune bazele revistei “Dacia Literară”. În tot acest timp practică și avocatura, iar pentru scurt timp, este profesor de istorie națională la Academia Mihăileană din Iași. În 1846 pleacă într-o călătorie în Franța și Spania. Revine la Iași, apoi trece granița în Bucovina. La Cernăuți, redactează “Dorințele partidei naționale din Moldova” și colaborează la ziarul “Bucovina”.
Reîntors la Iași în 1849, noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, îl numește director al Departamentului Lucrărilor Publice și al Departamentului de Interne. După Războiul Crimeii, în noul context internațional, când se prefigura un viitor luminos pentru Principatele Române, Kogălniceanu desfășoară o bogată activitate unionistă. În octombrie 1855, înființează ziarul “Steaua Dunării”, este printre inițiatorii constituirii Societății Unirea și este printre membrii cei mai activi ai Comitetului Central al Unirii de la Iași, fondat la 7 februarie 1857. În Divanul ad-hoc a Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi. În cadrul acestor ședințe este remarcat pentru calitățile sale deosebite de politician, fiind unul dintre cei mai fervenți unioniști.
Pe 5 ianuarie 1859, în ședința istorică a Adunării Elective din Moldova, Mihail Kogălniceanu pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza: “După una sută cincizeci și patru de ani de dureri, de umiliri și de degradație națională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfințit prin Capitulațiile sale, dreptul de a-și alege pre capul său, pre Domnul. Prin înălțarea Ta pe Tronul lui Ștefan cel Mare s-a reînălțat însăși naționalitatea română... Alegându-te pe Tine Domn în țara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată țara dorește: la legi nouă om-nou.”
La 11 octombrie 1863, Mihail Kogălniceanu este numit prim-ministru al României. Din această funcție, a contribuit la modernizarea statului român după model occidental, cu instituții și cadre legislative moderne, prin adoptarea unor serii ample de reforme care au modernizat România. Cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864. “Potrivit acesteia, claca este desființată, iar sătenii clăcași devin pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Țăranii au fost împărțiți în: fruntași, mijlocași și pălmași și au primit pământ prin despăgubire, în funcție de această împărțire și în funcție de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă și grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani și nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.”
În pofida acestor măsuri adoptate, între domnitor și primul ministru au apărut treptat disensiuni, care l-au determinat pe Kogălniceanu să renunțe la funcție, fapt petrecut la 26 ianuarie 1865. Când se întrezărește formarea unei “monstruoase coaliții” pentru a-l detrona pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu refuză să facă parte din acest complot. Ca atare, în primii ani de domnie ai lui Carol I, fostul prim-ministru este marginalizat din punct de vedere politic, iar susținătorii săi politici erau catalogați drept “maiști”.
Liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea veacului al XIX-lea de mai multe grupări politice, care acționau separat: moderații conduși de Ion Ghica, gruparea lui Mihail Kogălniceanu - de sorginte tot moderată, dar adepții săi fiind catalogați drept maiști, radicalii conduși de I.C. Brătianu și C.A. Rosetti și fracționiștii lui Nicolae Ionescu. Între toate aceste grupări existau permanent disensiuni, astfel că pentru a reuși să se impună valorile liberalismului pe scena politică erau necesare eforturi de acțiune unitară. În acest sens, fondarea Partidului Național Liberal a cunoscut mai multe etape. Nu voi insista asupra istoriei formațiunii politice, pentru a nu fi suspectată de pledoarii în campanie electorală. Cert este faptul că, pe 24 mai 1875 s-a fondat Partidul Național Liberal, iar Ion C. Brătianu a fost ales președinte. Programul partidului a fost publicat în “Alegătorul liber” și reflecta mai mult viziunea moderată a lui Mihail Kogălniceanu, căci Marile Puteri nu-i doreau pe liberali la guvernare fiind suspectați de practici revoluționare. “Așadar, radicalii au subscris unei atitudini mai realiste care promova domnia legilor, egalitatea politică, renașterea valorilor individuale ale cetățenilor, respectarea principiilor regimului constituțional și demararea unui amplu proces de reformare a României ca soluție a modernizării.”
Când, în contextul internațional generat de noua criză orientală, s-a întrevăzut posibilitatea obținerii independenței de stat a României, primul ministrul Ion C. Brătianu îl numește ministru de Externe pe Mihail Kogălniceanu, trecând peste orgoliile ce existau între cei doi. Acesta era considerat cel mai iscusit diplomat român și se bucura de un important prestigiu internațional. În spiritul interesului național, cele două personalități se înțeleg perfect în timpul Războiului de Independență (1877-1878), ducând împreună și bătălia diplomatică de la Congresul de Pace de la Berlin, pentru recunoașterea internațională deplină a independenței statului român. Kogălniceanu este artizanul încheierii Convenției româno-ruse din 4 aprilie 1877, care permitea tranzitul trupelor țariste pe teritoriul României, respectând țării noastre “integritatea existentă” și “drepturile politice”. În ședința solemnă a Adunării Deputaților din 9 mai 1877, ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu rostește celebrul discurs ce proclama independența României: “În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare.... Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenți către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Așadar, domnilor deputați, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi sîntem o națiune liberă și independentă.”
Pe 10 mai, Independența este proclamată și în Senat, iar declarația este promulgată de domnitorul Carol I și publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunoscută pe plan internațional, iar liderii politici erau conștienți că Independența deplină nu va fi cucerită decât prin “sânge” de poporul român.
În pofida rolului decisiv jucat de România în conflict, Imperiul Țarist refuză participarea delegației române la tratativele de pace de la San Stefano (februarie 1878). Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice și a stârnit protestul vehement al autorităților române.
Tratatul de la Berlin a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877-1878. El avea menirea de a revizui prevederile Păcii de la San Stefano, reducând influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Cele 7 puteri europene participante au fost: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Rusia, iar cel care a dat dovadă de abilitate diplomatică deosebită și care a influențat decisiv luarea hotărârilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck. La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegația română a fost acceptată doar cu rol consultativ. Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu au fost “auziți, dar nu ascultați”.
Tratatul de pace de la Berlin avea în vedere ca toți participanții să ia în considerare aportul României pe plan militar, la câștigarea Războiului de Independență al României din 1877-1878, care consfințea Independența României. Deși se angaja să respecte toate prevederile tratatului, Rusia a luat în considerare alipirea unor teritorii istorice ce aparținuseră României: județele Cahul, Ismail și Bolgrad, astăzi aparținând Ucrainei, din anul 1991, după dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure Independența României, Serbiei și Muntenegrului. Prin înlăturarea atât a suzeranității otomane, cât și a tutelei marilor puteri garante, România și-a dobândit egalitatea juridică cu toate statele suverane. Însă, nu putem face abstracție nici de limita sa principală: neînsoțirea recunoașterii independenței de garantarea neutralității. Referindu-se la acest aspect, Mihai Eminescu nota: “Negreșit că independența în condițiunile în care ne este acordată, fără garanție de neutralitate, nu cum îi este acordată Belgiei, este departe de a corespunde așteptărilor țării, și poziția noastră trebuie să inspire cu atât mai mare îngrijire, cu cât nici o voce amică nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favoarea României spre a o feri de sacrificiul ce i se impunea. Căci atât de greu e zdruncinată deja România prin evenimentele din urmă și consecințele lor, încât chiar și numai perspectiva unei noi conflagrații nu poate decât a ne inspira grija cea mai mare. Noi credem că este mai mult decât imprudent din parte-ne de a ne pune chiar cestiunea: în ce parte a balanței am arunca și noi forțele noastre în cazul vreunui conflict.” (“Presa”, Opere vol. XI, 1984)
În Războiul pentru Independență, Armata Română a înregistrat pierderi de peste 10.000 de vieți omenești, ceea ce demonstrează cât de scump a plătit poporul român pentru înfăptuirea unui ideal național.
După ce încheierea mandatului la Externe, Mihail Kogălniceanu și-a continuat activitatea diplomatică, fiind numit ministru plenipotențiar al României la Paris, între 17 aprilie 1880 - 1 iulie 1881. Va face parte din rândurile Partidului Liberal Democrat, creat de Dimitrie C. Brătianu ca disidență a PNL. Această coaliție va lua sfârșit după căderea guvernului Brătianu (1888), iar disidenții vor reveni în partidele de origine. Astfel, ultimii ani din viață îl vor găsi din nou în rândurile Partidului Național Liberal.
Trece la cele veșnice de pe o masă de operație din Paris, în ziua de 20 iunie 1891, la vârsta de 74 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.
O tempora, o mores! “Unde sunt cei care nu mai sunt?”
