Se cuvine ca în acest loc să reiterăm una dintre cele mai sugestive poezii, care ne vine acum în minte, care aparține unui scriitor român mai puțin cunoscut ca poet, Al. Vlahuță, poezia intitulându-se Sfânta muncă, fiind un elogiu adus muncii și binelui pe care îl faci și oferi prin dragoste și muncă, asemenea medicilor prin nobila lor profesie, care pot fi considerate adevărate albine lucrătoare în stupul reprezentat de spitalele unde își desfășoară activitatea cu demnitate și recunoștința celor care „consumă acea miere" dătătoare de speranță, sănătate și viață. Versurile, anticipate oarecum prin comentariu făcut, sunt: „Sfânta muncă e aceea/ Ce răsplată-n ea-și găsește./ De-nțelegi tu asta, cheia/ Fericirii tale-o ții/, Tu de-apururea iubește,/ Iar ca să trăiești în pace,/ Nimic lumii să nu-i ceri,/ Binele te-nvață-a-l face/ Ca albina mierea ei".
Un stup de albine trebuie să devină și o asemenea unitate spitalicească umană, unde „albinele" - cadrele medicale/medicii în primul rând, să ofere acea „miere" - sănătate și viață, care, așa cum se știe, a ajuns un loc comun în plan axiologic, reprezentând cea mai mare valoare și cel mai mare dar care îl urăm celor dragi. Această miere însuflețitoare și dătătoare de viață trebuie însoțită de bunătatea acestor cadre medicale, care, din păcate, nu întotdeauna rezonează cu așteptările pacienților stresați și ostracizați de acel mediu ostil din spital, unde, pe lângă fâlfâitul aripilor îngerilor binelui, se regăsesc și acei „îngeri ai morții". De aceea, credem că, așa cum ne spune o înțelepciune regăsită în Sfânta Proscomidie, „Bunătatea se vede nu prin răul din lume, ci prin binele pe care uneori nu-l merităm"! Câtă încărcătură spirituală în această exprimare, plină de adevăr și sacralitate, de care, din păcate, nu ținem seama, răspunzând răului cu rău, fără să știm că, pe fondul acelui principiu karmic, răul nu aduce decât rău, care se regăsește în orice muncă și responsabilitate, mai cu seamă în mediul unde moartea poate fi învinsă dacă există bunătate și dragoste față de ceea ce faci ca medic și ca om.
În încheierea acestor reflecții, nu ne rămâne decât să ne întrebăm, asemenea Mântuitorului, prin vocea evanghelistului: Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? (Matei 16: 26). Sau, și mai grav, dacă își va pierde ce are mai scump pe lumea aceasta, viața? Răspunsul vă aparține, stimați cititori, depinzând de intensitatea credinței și a nivelului spiritual al fiecăruia dintre dumneavoastră. Aceste momente de răscruce ne stau mărturie unui asemenea adevăr peremtoriu, și anume că cea mai mare bogăție, pe care o putem deține nealterată și în continuă creștere, este bogăția sufletească.
(Sfârșit)
