Dincolo de originea limbii române, latina este un mijloc de orientare în viață pentru orice intelectual european și de aceea îmi este foarte greu să înțeleg cum vor putea fi înțelese și apărate rădăcinile dacă nu se mai face latină și nici istorie. Deși unii părinți pragmatici aplaudă gestul, gândindu-se la supraîncărcarea copiilor lor, eu nu văd cum o oră de latină pe săptămână ar putea tulbura echilibrul școlii. Nu este vorba de învățarea unei limbi așa de complexe într-un singur an! Trebuie explicat că, chiar și dacă am lăsa deoparte latinitatea noastră, studiul limbii latine ne iluminează o serie de piste care altminteri rămân obscure. Latina explică multe denumiri din tehnică, face inteligibile numele științifice ale plantelor medicinale, ale unor medicamente și ale unor compuși ai acestora, ajută la receptarea unei pledoarii juridice, ne apropie chiar de denumirile din domeniul informaticii, al digitalizării. (…) Cam 60% din cuvintele celei mai răspândite limbi de comunicare de pe planetă (engleza) sunt de origine latină, preluate prin intermediul francezei. Un om trăitor în mileniul al III-lea nu are decât de câștigat dacă știe bazele gramaticale ale limbii latine, adevărat auxiliar pentru învățarea mai rapidă a altor limbi. De asemenea, nu pot aprofunda aici modul cum rădăcinile Europei își trag seva în clasicismul greco-latin. Dacă nu se mai face latină și nici istorie, cum vor putea fi înțelese și apărate aceste rădăcini?
Încep să cred și eu că se lucrează sistematic la eradicarea urmelor palpabile ale identității noastre. Latina a mai fost interzisă în perioada proletcultistă, de prin anii '50 ai secolului trecut, atunci când trebuia să fim slavi, frați cu marea putere de la Răsărit. Dacă este un demers făcut de mișcările globaliste, anarhiste, neomarxiste, „progresiste" etc., atunci faptul devine foarte grav. Dacă este o decizie luată sub presiunea forței străzii, lipsite de perspectiva viitorului și dornice de promovarea minimei rezistențe, atunci este trist. Ca decident nu pot întreba elevul ce vrea să studieze. Este ca și cum l-aș întreba pe copilul mic dacă vrea proteine sau ciocolată! Oricum, perspectiva pe termen lung devine sumbră.
Religia, latina și teatrul sunt componente importante în educația omului, dar, dintr-o înțelegere greșită a filosofiei școlii. Și urmare a unor decizii greșite se vor elimina din programa de învățământ. De pe la 1800 încoace, în țările democratice au fost mereu presiuni de primenire a programei școlare, de dinamizare a studiului, de adaptare a școlii la necesitățile vieții. Dar niciodată nu a fost o presiune așa de mare a nechemaților asupra procesului de învățământ ca acum. Toți se pricep la învățământ, toți știu ce trebuie predat, toți îi corectează pe profesori, toți vor „materii" noi, adaptate vieții. Despre care viață este vorba? Despre una larvară, despre viața unor viitoare instrumente în mâna guvernanților, despre oameni fără perspectivă și fără personalitate!
(…) Valorile supreme ale națiunii și ale omenirii sunt puse și ele astăzi sub semnul întrebării - de către unii chemați, dar și de nechemați - însă nu în asemenea măsură încât să nu rămână câteva constante, verificate prin perenitatea lor. Școala trebuie să semene în mințile tinere, pe lângă cunoștințe, valori, virtuți și încredere. Dacă înlocuim acest principiu stabil cu ideea de contingent, de direct palpabil sau de viață cotidiană, atunci vom ajunge să înlocuim matematica, fizica, biologia, chimia, limba și literatura, istoria, geografia etc. cu educația bancară, cu igiena, cu educația sexuală, cu nutriția sănătoasă, cu educația antreprenorială etc., fiindcă toate la un loc și una peste alta nu se pot face. Deprinderile practice pentru viață reprezintă un scop al educației, dar nu unul exclusiv și nici chiar prioritar. Or noi, ce facem? Experimentăm de vreo trei decenii și nu ajungem la rezultate încurajatoare. Nu am elaborat un program de școală eficientă și adaptată realității pe care să-l aplicăm timp de zece ani - să zicem - și să-i analizăm apoi rezultatele. În aceste condiții, nu avem motive de optimism. Lipsa de investiții suficiente în educație înseamnă primejduirea gravă a viitorului oricărei națiuni.
Școala înseamnă - încă, din fericire -, foarte mult pentru societate și s-a schimbat, în multe privințe, în bine. Nu ne mai putem imagina școli în care să se învețe doar scrisul și cititul, urmate de câteva rudimente ale disciplinelor de bază. Astăzi, limbajul electronic a cucerit planeta, iar mijloacele rapide, instantanee de comunicare sunt omniprezente. Se insinuează însă o idee foarte periculoasă, anume că se poate reuși în viață fără școală, fără pregătire de cultură generală, fără cunoștințe, că sunt de ajuns o anumită istețime șmecherească și un fel de învârteală vecină cu înșelăciunea pentru a fi „cineva".
Aud voci care ar respinge din programele școlare capitole întregi din matematică, care se întreabă de ce are nevoie un elev să știe structura atomului, care minimalizează creațiile literare, care ar elimina complet gramatica limbilor, care ar îndepărta cunoașterea experienței trecutului. Pericolul evident este de a deveni cu toții troglodiți, mărginiți, ignoranți, adică ușor de manipulat.
Pe măsură ce școala nu mai este considerată calea de bază a educației și a reușitei în viață, crește aplecarea multor contemporani spre astrologie, spre „teorii" fantastice, spre condamnarea cunoașterii raționale etc. Tot mai mulți români „știu" că piramidele Egiptului au fost făcute de extratereștri, că limba română este matricea universală a limbilor și că romanii au învățat latinește de la daci, că tunelurile din Bucegi conduc în Delta Nilului etc.
Toate acestea sunt rezultatul decăderii școlii, urmate de sporirea ignoranței, dublate de tupeu, de ideea că oricine poate să fie specialist în orice, de disprețul față de profesionalism și competență.
Academia Română are, prin rațiunea ei de a fi, menirea de a se afla în serviciul națiunii române, adică de a veghea asupra limbii, literaturii, istoriei, etnografiei, științelor fundamentale și, evident, asupra educației românilor. Acțiunea de degradare intenționată a instituțiilor statului, gestionată cu zel de anumite forțe în anii din urmă, a avut efect și asupra Academiei. Unii factori de decizie, supărați că nu pot intra în Academie, lucrează de zor la compromiterea instituției, la defăimarea ei, la slăbirea ei. Pe de altă parte, nici Academia Română - ca orice instituție omenească - nu este infailibilă. A fost la un pas de distrugere completă între anii 1974 și 1989, când regimul comunist s-a amestecat brutal în activitatea ei și când a creat instituții paralele, menite să-i ia locul în societate. Academia ultimilor ani a elaborat o strategie de dezvoltare a țării, în cadrul căreia învățământul de toate gradele ocupă un loc central.
Academia Română și-a spus punctul de vedere argumentat, ori de câte ori s-a încercat reformarea școlii, păstrând o linie de echilibru, încercând să îmbine tradiția cu inovația, experiența românească în domeniu cu demersurile europene de succes. Conducerea Academiei păstrează o legătură constantă cu Ministerul Educației pentru a reuși să determine luarea unor măsuri autorizate și verificate, dar necazul este că și în domeniul educației intervin fel de fel de voci, multe fără nicio legătură cu școala, fără experiență în procesul de învățământ, dornice de afirmare cu orice preț. Academia militează pentru impunerea și în acest domeniu a expertizei autorizate, pentru responsabilizarea decidenților cu scopul cultivării în școală a valorilor, a virtuților și a încrederii în viitor.
S-a văzut și în Europa că experimentele dese și radicale, rupte de orice legătură cu tradiția, devin păguboase și riscante. Modernizarea nu poate să însemne schimbare permanentă și nici renunțare la anumite principii pedagogice verificate de secole. Este evident că elevii sunt supraîncărcați cu materie, că programele stufoase, bazate exclusiv pe acumulare de cunoștințe, nu conduc la rezultatul dorit. Dar de aici și până la inhibarea capacității de memorare a copiilor este cale lungă.
De când este lumea, elevii au învățat legi, teoreme, reguli, versuri, au reținut nume de personalități, de curente culturale etc., fapt care le-a sporit capacitatea de memorare. Memoria este o componentă fundamentală a inteligenței. Imaginați-vă un om inteligent care nu este în stare să reproducă o definiție sau care nu ține minte că iluminismul precedă romantismul! Memoria este, prin urmare, absolut necesară pentru afirmarea ființei umane, ceea ce înseamnă că memoria trebuie cultivată. Dacă inteligența este, între altele, capacitatea de a lua decizii corecte la momentul oportun, atunci baza acestor decizii rămâne un bagaj bogat de cunoștințe stocate în minte.
(…) Cu toate conflictele dintre generații (teoretizate acum excesiv), noi nu putem rupe prezentul de trecut și nici de viitor. Natural, nu ne putem întoarce nici la metodele popii Oșlobanu, imortalizat de Ion Creangă, și nici la „dăscălița" lui Goga, care le scria scrisori mamelor cu feciori „duși în slujbă la-mpăratul", dar este bine să nu ne pripim. Mai sunt încă valori perene care și-au dovedit eficiența de-a lungul secolelor și pe care este bine să le cultivăm în continuare. Din acest punct de vedere, Academia are și un rol conservator, în sensul păstrării acestor valori general-umane.
Notă - Textul este o adaptare a interviului apărut în Revista „QMagazine" [1], prezentat atenției cititorilor de către Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, cu acordul autorului. (text integral - uzpr.ro)
